vineri, 27 octombrie 2017

15. Munții Ciucaş - surprize cu zăpadă, urme de urs şi vânt puternic!


Ultima tură pe munte din primul nostru an hai-hui pe munte, singurul de altfel pe care am vrut să-l descriu ceva mai amănunțit, a fost în Munții Ciucaş. Tot în munții unde am început povestea.
Credeam că voi găsi ghiocei, brânduşe, primăvară! Aşa găsisem cu un an înainte, tot în Ciucaş. Am dat însă de zăpadă, de la o fulguială vioaie până la zăpadă din ce în ce mai multă, iar la ieşirea în creastă viscol de-a binelea. Nu ne-am întâlnit cu niciun om, nu am văzut niciun animal, nicio pasăre, în schimb o sumedenie de urme de urs pe stratul de zăpadă. Era o linişte deplină, nimeni nu se mai auzea în afară de noi. Poate am fi putut simți ceva teamă, păream a fi în mijlocul necunoscutului, ştiam că sunt urşi pe-acolo că văzusem urmele. În schimb, nu pot spune că mi-a fost teamă. Poate pe unele porțiuni am simțit puțină nelinişte, dar şi pentru tura aceasta plecasem de acasă cu încrederea că Dumnezeu este cu noi şi ne va păzi. Nu plecăm pe munte - nici în alte călătorii - fără a ne ruga înainte. Asta facem noi. Pericolul rămâne dar cred că suntem cumva şi bine păziți şi chiar dacă am fi puşi în situații dificile, vom avea şi înțelepciunea şi puterea să le facem față.
Nu ştiam dinainte că acel traseu va fi atât de pustiu dar nici că va fi atât de frumos. În ultima vreme am cam început să râvnesc la destinații mai sălbatice şi sper să nu rămân doar cu râvnitul.
Iata schița turei:
19 martie 2017
Echipa: 3 oameni în toată firea (cred că am fost singurii oameni în pădurea aceea atunci)
Traseul: Babarunca - spre creastă, nu am ştiut atunci până unde vom putea ajunge dar am ajuns la Turnul lui Goliat.
Marcaj: triunghi rosu, ultima parte fără marcaj (poate era si l-am pierdut).
La ieşirea în creastă vântul era extrem de puternic, când venea în față îți tăia respirația. Ultimii paşi i-am pus cu sforțări maxime, doar eu şi Julian am continuat până în creastă, prietenul nostru nu a mai putut urca ultima parte şi ne-a aşteptat la baza pantei.
Îmi spuneam: încă puțin, încă puțin, nu poți aici şi ai vrea pe Everest, ce-i asta? Panta era foarte abruptă, zăpada tare, lucioasă, dacă intra piciorul se ducea până mai sus de genunchi. Îmi simțeam fiecare muşchi încordat, ca niciodată înainte pe vreun alt traseu. Zăpada şi apa de pe geacă şi glugă şi de pe fesul meu se transformaseră în gheață.
Totuşi sentimentul ca am reuşit, aşa cu greu şi aşa puțin în comparație cu Everest :) - sentimentul acesta mi-a dat o super super (super de două ori) satisfacție.
Coborârea a fost liniştită şi când ne apropiam de maşină am văzut cerul incepând sa se însenineze, exact aşa cum văzusem că va fi pe www.viewweather.com. Aici verific vremea de câte ori merg pe munte pentru că îmi arată şi vremea în munți, nu cunosc un alt site care să-mi arate asta. (Nu cunosc eu, nu că nu ar fi şi altele).
Traseul in fotografii:












cateva din multele urme de urs




Cam asta a fost ultima tură pe munte din anul nostru hai-hui pe munte. Primul an, pentru că povestea continuă. In total, 15 ocazii minunate, fericite, cu peisaje ce-ți raman pe retină, cu familia - cele mai multe cu familia completă (noi şi copiii), cu prieteni. Cu aer curat. Cu dragoste pentru munte, un simțământ care creşte cu fiecare urcare, cu fiecare coborâre, cu fiecare traseu.
Concluzia: nu este greu deloc, şi se poate face. Conditia fizică se formează, poți începe cu ceva mai uşor dar ai grijă, s-ar putea ca în final (nu că ar fi ceva rău!) să nu mai poți sta departe de creste!