marți, 11 februarie 2020

Sus în Caucazul georgian: Koruldi Lakes


Am în fața ochilor minții mele un vârf muntos ascuțit, format de fapt din două creste ascuțite, stâncos, acoperit pe o parte cu zăpadă, mai gros la bază, ca o piramidă pierzându-și din grosime odată cu înălțimea. E Ushba, și dintre toți, el părea regele acolo..

Ushba

Înaintam pe traseul care ducea la lacuri, căldura ne ofilea treptat, ne durea cerul gurii de la sete, ne mai potoleam cu câte un capac cu apă. Câtă apă băusem în ziua aceea și totuși simțeam setea ca nicicând altundeva înainte. Aveam o vagă bănuială că sus vom găsi apă, deși izvor citisem că nu ar fi, dar deja drumul pe care mașinile de teren ne făceau parcă în ciudă, depășindu-ne, ei bine, deja drumul acesta ne dădea de gândit.
Necazul era și mai mare pentru că Julian asta avusese în minte, să mergem cu mașina, căci așa citisem, că se poate, doar că sfătuitorii locali ne spuseseră că se poate numai cu 4x4. Păi și a noastră tot 4x4. Nu! 4x4 adică mai înaltă! Julian: Merge și asta. Ei: nu, înaltă, sus. (Prin Mestia găseai afișe cu oferte pentru excursie la Koruldi Lakes cu mașini de teren). Din păcate nu am găsit drumul, că altfel... dacă urcam cu mașina până la lacuri, urcam apoi mai sus, până la peste 3000 m. Pentru asta mi-a părut rău și mie, mai ales că drumul era tare tare bun și pentru mașinuța noastră, lucru pe care Julian mi-l spunea mereu, de parcă ar fi fost vina mea (sau numai vina mea).
Ziua începuse cu un mic dejun bogat, servit în tihnă, de parcă nu am fi avut de făcut un traseu de o zi întreagă. Dar totuși de ce să ne grăbim, că doar era ultima zi acolo, parcă așa și ar trebui, gustat totul pe îndelete. Nu de mâncare zic, ci de momente, fiecare clipă... A mai durat apoi să ne strângem bagajele, să le așezăm în mașină. Ne-am luat apoi la revedere de la gazde și gata, am plecat. După ce am mai cumpărat câte ceva ca să avem mâncare la noi pe munte, am urcat cu mașina spre turnurile de piatră, iarăși urcarea aceea în pantă foarte mare. Pe undeva pe-acolo pe sus, de unde se vedea orășelul, am lăsat mașina. Aici era primul indicator care arăta direcția de urmat, undeva mai sus a fost și un al doilea, în rest drumul aș putea spune că era evident (fiind singurul drum), și circulat de asemenea.

Mestia

Primul indicator

Vederi


Nu am făcut prea mult din drum și eu deja eram epuizată. Aveam ceva dureri de burtă, iar asta nu-mi dădea voie să mă bucur de nimic, în combinație cu căldura foarte mare (ca de august, dar parcă nu cum știam eu că este în august la munte); nu mi s-a întâmplat niciodată ca atunci dar m-am oprit și am zis că vreau să ne întoarcem. Julian se uita zăpăcit, de parcă nu știa dacă să râdă sau să fie serios, nu prea înțelegea ce și cum, copiii cum au auzit s-au înviorat, abia așteptau să schimbe direcția spre vale. Când m-a văzut Julian că o dau în plâns, m-a alintat puțin cu o glumă de-a lui, mi-a ținut un scurt discurs motivațional, de-ăla gen nu renunța, poți, când vei mai avea ocazia să fii aici, am făcut 2500 de km, etc, la care a adăugat că a văzut el că nu mai pot ca pe vremuri, aia e, ai îmbătrânit și tu (la care eu am ripostat că atunci când mi s-a părut foarte greu în Piatra Craiului eram încă bolnavă, că tusea aia de câteva luni m-a slăbit, apoi cu jale am ajuns să zic că așa o fi, nu o să  mă mai pot bucura de munte etc, jale de-asta la care băieții se uitau ca la o piesă de teatru) după care m-a trimis să caut o toaletă prin pădure, și aia a fost. :) Nu mi-am revenit eu cu totul dar pauza de discuții plus o îmbrățișare duioasă de-a lui Julian, după faza cu îmbătrânitul, m-au mai înviorat. Scurtă a mai fost bucuria copiilor, și apoi spuneau tot timpul: numai din vina lui tata, că a trebuit el să o convingă pe mama că nu e bine să ne întoarcem.
Acum serios, având în vedere și starea mea, și căldura, și faptul că sticlele noastre de apă s-au golit repede (și nu aveam puțină apă), am găsit apoi un izvor pe la jumătatea drumului, am băut și le-am reumplut, dar a fost un traseu greu, sau chiar foarte greu. Și cred că datorită tuturor acestor factori adunați.
Pe de altă parte, peisajele erau o răsplată peste măsura efortului nostru. Urcai, urcai, și erau vârfuri, lanțuri muntoase chiar, de jur împrejur, tot mai înalte decât ce lăsam în urmă. Șiruri de munți în urmă, alții înainte, mai sus, și Ushba veghetorul tuturor, înainte.











Când am fost pe Moldoveanu, l-am trăit clipă cu clipă și m-am bucurat de el. Dar pe Moldoveanu, la 2544 m, nu era nimic mai sus, era totul frumos în jos. Sentimentul că ești mai sus decât atât, și că încă te uiți că e ceva și mai sus, pe lângă tot ce e jos, uau, asta e ceva! Și asta am descoperit, de fapt, în Caucaz - mi-am dat seama că mi-ar plăcea mai degrabă să văd Everestul de jos - jos însemnând oricum sus -adică mai mult mi-ar plăcea trasee la poalele lui decât vârful lui însuși, unde nici pentru poze n-aș putea sta prea mult; cred că îmi place ca de sus să am ce privi în jos dar și tot mai mult în sus.
Ce mi-a mai plăcut în Georgia a fost numărul mare de drumeți, drumeți la propriu, cu rucsacuri mari în spate, care făceau trasee lungi, dintr-un sat într-altul, prin trecători și alte drumuri serioase dar și pitorești. Pe drum am întâlnit o pereche de elvețieni, soț și soție, foarte tineri, care erau de două săptămâni în Georgia, pe diferite trasee, și în plus, chiar dacă purtau o mare greutate în spate erau plini de viață și foarte zâmbitori; am stat puțin de vorbă cu ei, l-am întrebat pe băiat dacă atunci când era mic îi plăcea să meargă pe munte, și ne-a spus că mergea dar că nu prea îi plăcea, ceea ce a fost încurajator pentru noi în momentul acela când copiii se văitau supărați că trebuie încă să mai meargă.

În timp ce înaintam spre lacuri, și ne bucuram de toate vederile, în timp ce căldura parcă ne topea, iar vântul ne întărâta și mai mult setea și ne usca buzele, în tot timpul acesta parcă mii de insecte își cântau cântecul lor în jurul nostru. Animalele (vaci, cai) de acolo dădeau notele de pitoresc și mai accentuate locului. Iar odată ajunși la Koruldi ne-am bucurat de o astfel de priveliște chiar pe malul unuia din lacuri, unde ne-am oprit să mâncăm. Și da, am găsit apă, la vânzare la o gheretă mică lângă lacuri, și nu la super preț.

















Cred că am stat acolo vreo trei sferturi de oră, dar poate am mai fi putut sta, deși am ajuns înapoi la mașină odată cu apusul, oricum drumul la coborâre a fost ușor, copiii parcă aveau baterii noi, Sebastian ne-a povestit până jos o mulțime de episoade din desenele animat cu Mr Bean, într-un mare stil, este chiar foarte talentat, iar dacă mai uita ceva, îi aducea aminte Andrei.




marshrutka



La mașină ne-am schimbat de toate hainele de pe noi, eram foarte prăfuiți, am mai privit încă o dată orașul de sus, apoi am mers la unul din magazinele alimentare unde mai intrasem, ca să ne mai luăm ceva să avem în noaptea aceea pe drum. Ne îndreptam spre mare (marea din Turcia), cu încă un scurt popas pe care aveam să-l facem pe drum, iar copiii erau foarte bine dispuși. Mie, cumva, îmi părea rău că plec, ca și cum aș fi plecat de la o casă a mea unde știam că nu voi reveni...

Pe drumul cu serpentine, noaptea, se vedea parcă ce nu se văzuse ziua: undeva, mai departe de drum, prin văile acelea, erau câte o lumină, două, trei... așa, câteva, de la niște așezări pierdute pe acolo, și ne gândeam ce viață or avea oamenii aceia acolo... Apoi, prin satele mai mari, de după serpentine, până spre vamă, am dat de vacile și porcii care dormeau pe marginea drumului. Libertate neîngrădită.
Și, într-un final, am reușit să ne revedem cu Julian de partea cealaltă, în Turcia, după ce, în vamă am coborât pentru a trece pe jos, eu și copiii, după cum am spus că se întâmplă în vama cu Georgia, bănuiesc că din orice parte ai intra. A fost ceva mai greu pentru Julian să poată trece în Turcia, pentru că pe minunata dovadă de la poliție pe care o avea legată de pierderea portofelului, nu era specificat ca a pierdut și permisul, și trebuia trecut în baza lor de date.
Dar până la urmă totul a fost ok, iar noi ne-am continuat călătoria, lăsând în urmă locurile acelea atât de frumoase, locuri cum rar, dar foarte rar poți vedea în vis... și pe care, dacă ești binecuvântat, uneori le vezi în realitate.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu