marți, 5 mai 2020

Turcia: drumul prin munți și prima seară în Cappadocia

   


        27 de ore în Cappadocia ( cred că atât am stat acolo). Voi povesti și despre drumul nostru până acolo, deci în total vor fi 2 zile. Și mă gândesc că nu are cum să nu îmi placă să călătoresc când descopăr mereu câte ceva, altceva, în locurile în care merg.
       O să continui povestea vacanței de anul trecut, 2019, după ce am părăsit Georgia. Următoarea destinație cu oprire mai mare era Cappadocia. Pe drum însă ne-am bucurat de multe peisaje uimitoare, Turcia este atât de diversă, merită un road trip făcut agale, pentru că ai ce să vezi acolo. După ce am trecut de Rize și aproape de Trabzon (cu vreo 30-40 de km până în Trabzon) am luat-o spre stânga (cum vi dinspre Georgia), căutând un loc unde să mâncăm ceva. Era puțin trecut de 7 dimineața, dar am zis că până ajungem unde trebuie (adică unde voiam eu), e numai bine pentru masa de dimineață. Nu aveam nicio liră în buzunar, dar nu era asta o problemă, cred că mergea și cu euro, dar am vrut să scoatem niște bani de pe card. Am zis (eu, bineînțeles) să mergem la Uzüngöl (erau cam 50 de km până acolo), îl văzusem eu pe internet, iar la dus nu am avut timp să ne abatem.. Un orășel pe malul unui lac, undeva mai sus spre munte. Nu era mult de mers până acolo și am ajuns rapid, pe un drum ca cele de prin munții noștri, asfaltat bineînțeles, cu multe păduri de o parte și alta a drumului, pe versanții deluroși - muntoși pe lângă care înaintam.
Orășelul, ca o stațiune montană, foarte bine întreținut, era plin de viață de la primele ore, numai că niciun bancomat nu a mers ca să putem scoate bani, și nu era niciun restaurant deschis încă.







        Ne-am dezmorțit puțin pe-acolo, făcând câțiva pași, apoi un tur cu mașina, și am zis că mai avem mult de mers și vrem să ajungem în Cappadocia până să se întunece, așa că mai bine mergem mai departe și mâncăm în altă parte.
       Și acum să vedem pe unde să mergem mai departe. Ori să ne întoarcem, pentru a lua drumul cel mare, ori... să mergem mai departe de acolo, pe GPS arăta că este drum, hai să vedem, nu un drum așa mare ca celălalt, dar ce poate fi prea diferit?
       La început, unde se vedea încă Uzungöl în vale, ne-am oprit de câteva ori pentru poze, apoi am continuat drumul, am observat că asfaltul nu mai era la fel de bun, iar ușor ușor, ce să zic, s-a cam dus, iar noi înaintam pe un drum neasfaltat, forestier. Din pădure am continuat pe niște culmi uimitoare și pentru mine chiar înspăimântătoare, de care nu m-aș fi temut dacă eram pe jos, dar care din mașină îmi dădeau fiori pentru că tot timpul aveam un gol fie în partea mea, fie în partea lui Julian, era practic un drum tăiat în munte.
       Ce munți sunt? Se pare că munții Pontici, nu știu noi pe la ce înălțime om fi fost, dar ei ajung până aproape de 4000 de metri. Au început să apară mici așezări, cu câteva case de piatră răspândite pe culmile muntelui, cu garduri joase dar lungi din piatră. Era foarte inedit totul, ne gândeam totuși la oamenii aceia, locuințele lor erau foarte modeste, oare cum trăiesc, cum își câștigă hrana și altele necesare... oare sunt fericiți?



       Ni s-a făcut la un moment dat așa de foame că am zis hai să oprim, oricum foarte rar vezi vreo mașină pe aici, și să mâncăm ce mai e prin mașină. Zis și făcut, ba chiar ne-am și săturat. Apoi am făcut poze văcuțelor și floricelelor de prin iarbă.

pauza de masă




       Am ajuns mai apoi în orașul Bayburt, care este doar la aproximativ 65 de km de Uzüngöl, dar până la care am făcut vreo 2 ore. Acesta este primul oraș mare după toată zona aceea muntoasă și izolată. Este drept că în Turcia, trei sferturi din populație locuiește în zonele urbane, iar Istanbul are cel mai mare număr de locuitori, peste 15 milioane anul trecut (din aproximativ 83 de milioane), destul de aproape de populația întregii noastre țări.
       Bayburt este un oraș de pe ruta veche a drumului mătăsii în Turcia, vizitat în trecut de Marco Polo. Se pot vedea sus pe stânci ruinele unui vechi castel bizantin. Se construiește mult acolo, am văzut blocuri noi, unele încă neterminate, și am trecut printr-un centru drăguț al orașului, de unde se vedeau ruinele castelului. Aici am scos bani de pe card și am mai cumpărat câte ceva de mâncare, dat fiind că tocmai mâncasem și nu ne-a mai fost foame, dar am zis că e bine să ne refacem proviziile. Am alimentat apoi și am plecat mai departe.

Bayburt

Bayburt
       Peisajul pe tot drumul spre Cappadocia a fost foarte divers. Am pornit de la verdele pădurilor, al munților, care deja la Bayburt s-a transformat în stâncă golașă, gălbuie. Mai apoi am dat de stânci roșii care străjuiau drumul, la un moment dat am traversat un drum ca un deșert, am zis iată Anatolia (că eu așa mi-o imaginam de fapt că ar trebui să fie). Am condus și eu o porțiune de drum, dar oftam într-una că nu puteam să admir peisajul pe cât aș fi vrut, în comparație cu Julian care conduce lejer și poate fi atent și la ce este în stânga sau în dreapta. După o vreme, în drumul nostru a apărut o pădurice aproape de șosea și am oprit acolo ca să ne odihnim puțin. Julian a adormit, iar copiii s-au bucurat foarte tare că era și un râu în care s-au bălăcit și s-au jucat până am plecat de acolo. Mie mi s-a părut interesant cimitirul de după râu, sus pe coama unui deal, dacă era mai accesibil poate reușeam să îl văd mai bine, dar era prea departe și trebuia să te cațări până acolo pe un perete abrupt, deci sigur era vreo localitate cumva de partea cealaltă a dealului. După odihnă și joacă, plus ronțăială, până să ajungem în Cappadocia am mâncat la un popas pe autostradă.

frumusețea drumului...






joacă

odihnă
       În toată excursia noastră am găsit motorină la prețuri atât de diferite, că nu îți venea să crezi. Mă refer la prețul ei în Turcia (oricum în Georgia a aviut cel mai bun preț, cam 70 eurocenți litrul), unde  am alimentat în diverse locuri, de ex la un moment dat benzinăria ziceai că e din vestul sălbatic, iar proprietara era o femeie, ceea ce nu am mai văzut pe acolo.  Pe toată partea aceasta pe care ne-am întors din Georgia, ca și pe drumul care l-am parcurs spre Istanbul mai departe, motorina a fost mult mai scumpă decât pe partea nordică, cea cu Marea Neagră.
     Seara am ajuns în Göreme. Ne-a impresionat plăcut încă de la primele priviri. Am găsit o cameră de hotel la preț bun, 75 euro, la Cave Seasons Hotel, din camera noastră ieșeam pe terasa de la parter a  hotelului, unde se lua micul dejun dimineața. Domnul cu care am vorbit la recepție a fost foarte amabil, și am putut parca mașina vis-a-vis de hotel, într-o parcare amenajata în curtea unui fel de camping mai vechi. Eram obosiți, și noi și copiii, eu voiam să văd împrejurimile, ei nu aveau niciun chef să iasă, așa că i-am lăsat să doarmă și am plecat cu Julian. Am crezut că ne întoarcem foarte repede, dar a durat în jur de o oră, La întoarcere, băieții noștri erau foarte vioi, râdeau, nicidecum nu adormiseră cum credeam că vor face.




      Noi am văzut în seara aceea muzeul în aer liber din Göreme, am făcut o mulțime de poze pentru care a trebuit să așteptăm, cu expunere lungă, ca să iasă ceva. Apoi am mers până la intrare în Uçhisar, un loc foarte frumos și pitoresc, unde am făcut poze mai reușite decât primele. Am stabilit că a doua zi vom merge acolo. M-am hotărât și pe ce drum trebuia să merg a doua zi singură, pentru că niciunul dintre ai mei nu voia să se trezească așa devreme ca să meargă să vadă baloanele cu mine (într-un fel îl înțelegeam pe Julian, condusese 1200 de km, chiar dacă ne-am oprit de câteva ori să doarmă puțin, a fost obositor). Inițial voiam să mă plimb cu balonul, dar popasul nostru acolo a fost prea scurt, nu luasem bilete pentru asta (și nici nu mă gândeam să zbor singură), așa că am zis că o să mă bucur foarte tare și numai dacă le văd.

Muzeul în aer liber Göreme

Muzeul în aer liber Göreme
Uçhisar


 
Uçhisar

Uçhisar
       M-am culcat foarte fericită în seara aceea pentru că eram într-un alt loc unde îmi doream de multă vreme să ajung, alături de toți cei trei băieți dragi ai mei, cu alarma pusă și verificată bine ca să mă trezească a doua zi devreme.
       Iar a doua zi... ei bine, asta este o ală poveste...