Cum în Albania nu am fi putut să ne rezumăm numai la a sta la plajă, a ne bucura de apa superbă (deși noi mai ales pentru asta am fost), vreau să spun și despre ce altceva mai este vorba în poveste :), adică despre ce alte locuri am mai văzut noi în călătoria noastră. Hm, Albania înseamnă și munte, mult munte. Nu, nu am făcut niciun traseu pe munte, sau ba da, am urcat puțin, o drumeție foarte scurtă, așa de scurtă că nici nu se pune.
Încep cu Vuno. În drumurile noastre, tot treceam prin Vuno. Un sătuc cochet, l-am fotografiat de câteva ori. Vuno e situat pe pantele muntelui, pe drumul dintre Dhermi și Himare. Am citit că numele Vuno derivă dintr-o denumire în greacă care înseamnă munte. Asta pentru că este situat pe dealuri, la aproximativ 300 metri înălțime.
Doar în trecere am fost și prin Dhermi, deși inițial acolo voiam să găsesc o cazare. Dhermi este cam la jumătatea distanței dintre Vlore și Sarande. Este construit pe o pantă a munților Ceraunieni, cam la 200 metri înălțime. Nu am ajuns pe plaja de aici, nu am vizitat din păcate nici frumosul sat cu case albe dar mi-am cerut dreptul la câteva minute de fotografiat în liniște, nu din mers, ci din afara mașini, de la un viewpoint superb care era în drumul nostru.
Satul în care chiar am mers mai mult decât în trecere, vrând să vedem cum e un sat tipic albanez, mai puțin turistic, se numește Kudhes. Tot din zona Himare. Nu știam, am citit acum, dar aici s-a născut un fotbalist, Sotiris Ninis, habar nu am cine este, o să-l întreb pe fiul meu cel pasionat de fotbal, dacă a auzit de el. :) Noi am tot văzut drumul și indicatorul spre satul acesta din drumul principal, apoi am văzut satul de la depărtare, de pe plaja din Qeparo. Ni s-a părut exact ce ne-ar trebui pentru sâmbăta care urma. Să explorăm și noi puțin împrejurimile, mai ales că era situat pe o stâncă, undeva destul de sus. Abia așteptam momentul! La început am greșit un pic drumul, mergeam cumva paralel cu satul, dar mai jos, pe un drum la care se lucra atunci. Până la urmă am ajuns în sat, am tot urcat, am urcat, pe o șosea îngustă. Un camionaș cu pepeni și alte legume și fructe de vânzare era în fața noastră, un om din camion striga să-și facă cunoscută prezența și marfa, și din loc în loc oprea să vândă câte ceva oamenilor care ieșeau din casele lor pentru asta. Am trecut mai departe de el, priveliștea era frumoasă, cu cât urcai mai mult cu atât parcă se vedea mai frumos. Marea, munții, florile. Satul era simplu, casele nu extraordinare, dar mie mi-a plăcut foarte mult. Am ajuns undeva la ieșirea din sat, sus, după ultimele case. Ne-am oprit, am făcut mai întâi niște poze; pe o margine de drum, unde în spate era vale și erau și gunoaie. Dar nu gunoaie cum mai vedem aruncate peste tot, de exemplu pe la noi prin pădure, înspre lac (avem lacuri în apropiere de casa noastră) nu mergi fără să dai de gunoaie. Acolo era altceva. Acela era locul de gunoi al satului și m-a cuprins așa o stare sufletească nostalgică când m-am gândit la asta, mi-a adus aminte de locul unde se ducea gunoiul în partea de sat unde locuia bunica mea. Oamenii din zona unde stătea ea, duceau gunoiul acolo. Nu știu ce se întâmpla cu el după o vreme, dacă îl lua cineva, dar nu cred, și oricum oamenii nu aruncau așa mult cât aruncăm noi, iar plastic era mult mai puțin.
După toate aceste nostalgii apărute brusc, am mai înaintat cu mașina pe drumul forestier (deși inițial voiam s-o luăm pe jos), ne-am oprit la un loc de popas, o fântână (așa îi zic eu, fântână) cu băncuțe, ziceai că e monument. Erau acolo copaci, umbră, și între toate un copac mare, dar nu-mi mai amintesc ce, în memoria mea seamănă cu un nuc. Am mers pe drumul acela mai înainte puțin, doar să vedem ce mai e, se vedea pădure și tot pădure, în depărtare munți, trebuia să facem și puțină mișcare, și cum am văzut în mijlocul pădurii niște ziduri am zis hai într-acolo. Mi-am închipuit eu că ar fi niște ruine de demult, deși nici de la depărtare măcar nu păreau a fi ceva prea vechi; era totuși interesant, și am luat acel punct de reper ca o posibilă destinație. Am intrat în pădure, tot mai departe; nu ajungeam la acel loc nicicum, după o vreme am zis că mai bine ne întoarcem la fântână și citim ceva. Înainte de a ne întoarce am zis să merg într-o ultimă cercetare, sperând să zăresc zidurile după care pornisem, am ajuns un pic mai sus, chiar am ieșit un pic din pădurea sălbatică, doar ca să văd drumul de jos, cel paralel cu satul, pe care fusesem mai devreme, înainte de a ajunge în sat.
Așa că ne-am întors, pentru a mânca ceva și a ne odihni la fântână. Nu știu de ce-i zic fântână, era un loc din piatră în care curgea apa pe o țeavă, dar construit tare frumos în jurul lui, apa venea din munte, cred că era pârâul cu același nume, Kudhes. La locul de odihnă erau deja trei oameni, doi dintre ei cei cu mașina cu pepeni, al treilea - un om din sat. I-am salutat, ne-au salutat, vorbeau în limba lor necunoscută nouă și beau bere. Ne-am așezat și noi acolo, era destul loc, am mâncat ceva apoi m-am apucat să citesc. Nu în gând, că erau toți interesați să asculte finalul poveștii lui Yeonmi Park. De câte ori voiam să mă opresc, ca să nu deranjez pe vecini, nu mă lăsau. Și-apoi, am văzut că nu erau deloc deranjați, omul din sat plecase, cel mai tânăr dintre cei doi se băgase să se odihnească în mașină, iar cel mai în vârstă și-a întins acolo, într-o parte, lângă noi, ceva pe care să doarmă. Părea că nu-l deranja deloc, încercasem înainte să vorbim ceva dar nu ne-am înțeles. Era ca și cum ar asculta și el, deși eu nu citeam prea tare, deci probabil că nici nu mă auzeam prea bine, oricum eram la întrecere cu insectele.
La întoarcere am mers pe un drum spectaculos, ales la întâmplare, care s-a dovedit a fi fostul drum care lega Himare de Qeparo, adică atât cât să ocolească fosta bază militară, unde era și buncărul de submarin. Ex SH8, nu mai fusesem înainte pe un drum trecut pe hartă ex. :)
Da, și mai era și acel buncăr de submarin, sunt sigură că, într-un fel, puteam ajunge la el, pentru că mai văzusem și pe alții, dar era perimetru militar (chiar dacă nu mai era niciun militar), iar indicatorul cu acces interzis pe mine m-a făcut să stau locului - nu-s chiar așa de aventuroasă. Juli ar fi vrut să se ducă, să vadă, dar ori faptul că aveam și copiii cu noi, ori altceva, dar a stat liniștit mulțumindu-se doar să zică pe unde s-ar putea ajunge la buncăr. De fapt, în vremea comunistă, buncărul de submarin împreună cu fortăreața despre care voi povesti în continuare, făcuseră parte din baza militară. Se pare că au cunoscut și ei vremuri nu tocmai bune, vremurile lui Enver Hoxha (Hodja), cel care a umplut Albania de buncăre, cu zecile de mii, citeam undeva de 180000. Am întâlnit și noi o grămadă în drumurile noastre. Nu mai văzusem astfel de construcții înainte, dar buncărul de submarin era ceva cu totul aparte, un detaliu care năștea tot felul de scenarii și care aducea o notă de (și mai) inedit.
Nu departe de buncăr este fortul din Porto Palermo/ castelul lui Ali Pasha Tepelena (de Ioannina), ambele denumiri sunt valabile, care se vizitează, și unde am ajuns vineri după-amiaza, chiar la ora de închidere. Domnul de la intrare a fost tare drăguț, ne-a lăsat să intrăm, ne-a povestit despre fortăreață, despre Ali Pașa, despre iubirea lui pentru Vasiliki (pe internet am găsit alte detalii, mai puțin romantice), a patra soție a sa, al cărei tablou era în prima sală mare, chiar lângă intrare. Povestea fortăreței (mi se pare cea mai potrivită denumire) este mai veche, probabil că inițial a fost o construcție a venețienilor, apoi, din secolul al XVIII - lea, când zona era sub administrarea Imperiului Otoman (s-au bătut și ei cu turcii destul), a fost reconstruită în vremea acestui Ali Pasha, după care și-a luat și denumirea. Ali Pasha a fost desemnat de către sultan guvernator al Epirului, zonă care cuprindea sudul Albaniei de azi și destul de mult din Grecia, și despre care am tras concluzia că a fost un om foarte ambițios dar și crud. El spera să devină independent și să fie recunoscut de marile puteri ale Europei. Se considera prinț al Greciei, dar Imperiul Otoman avea altă părere și l-a numit trădător. Până la urmă și-a găsit sfârșitul fiind asasinat, dar a rămas pentru mulți un exemplu de curaj, pentru că a stat ferm în fața amenințării otomane. Cruzimea de care a dat de asemenea dovadă de-a lungul vieții sale, l-au făcut să apară ca o figură contradictorie în istoria acelor locuri.
De jos, din interiorul fortăreței, am urcat niște trepte și am ieșit din întuneric la lumină, într-un loc deschis cu o panoramă superbă, loc numai bun de făcut fotografii. Lumina era mai domoală, soarele era în ora lui de aur, mi-a plăcut acolo. Într-un final, mai rămăsesem numai noi.
Ultimul loc despre care vreau să povestesc este Berat, sau Orașul celor 1000 de ferestre, și nu doar pentru denumire, cât și pentru faptul că știam că este vechi, mi-am dorit să ajungem acolo. Ce-i drept nici nu credeam că vom reuși, hotărâsem să nu încerc să grăbesc lucrurile pentru asta și să nu îl pun pe Juli să facă un ocol prea mare. După ce nu am reușit să ajungem la plaja care ar fi trebuit să fie ultima vedere înainte de a părăsi riviera albaneză, deși poate ar fi fost mai bine să ne bucurăm de ultimele ore tot pe plaja din Qeparo, cum sugeraseră băieții, și am făcut o ultimă baie în Vlore (nu trebuia să fie așa, apele din Vlore nu au fost deloc ca cele pe unde fusesem toată săptămâna...), ei bine, după toate acestea am lăsat marea în urmă și am pornit spre Berat. În Berat am mers la castel, nici nu mai știu cât au fost biletele de intrare. Să ne înțelegem, nu era deloc un castel, ci mai degrabă o cetate veche, în genul cetății Râșnov, dar unde oamenii încă mai locuiau, unde își întindeau de-a lungul zidurilor broderiile pentru vânzare, tot felul de confecții făcute în mare parte de ei. Eu m-am plimbat ceva mai mult pe-acolo, băieții au obosit repede, în schimb eu am ajuns până la o clădire părăsită, unde era și un post de poliție. Cam acela era capătul. La întoarcere pe aceleași străduțe, Andrei și-a luat un clopoțel pe care scria Albania, singura noastră amintire cumpărată de acolo, pentru care mă bucur eu poate mai mult decât el, deja i-am găsit o întrebuințare perfectă: Îl agăț de rucsac când mergem pe munte. :)
Mergând înapoi spre mașină mă tot gândeam unde ar putea fi totuși cele 1000 de ferestre pentru că eu nu le văzusem, adică nu văzusem deloc ceea ce știam din pozele de pe internet că ar trebui să fie pe undeva pe-acolo. La un moment dat le-am văzut, undeva pe o parte a dealului pe care era cetatea, l-am rugat pe Juli să mă lase acolo să fac poze până merg ei să ia ceva de mâncare. Așa că am făcut o plimbare cât pentru a mă sătura de fotografii, nici nu știu când a trecut timpul și s-au întors băieții.
Aici pot spune că ne-am despărțit de Albania. După Berat am mers direct spre casă, fără alte vizite pe drum. Cum a fost, s-a înțeles. Nici nu aș fi putut fi mai mulțumită de atât. Cu altă ocazie, dacă Dumnezeu va îngădui, vom reveni pentru nordul Albaniei, cu marea Adriatică și pentru parcul național Thethi. Cine știe când, poate vom mai vedea din nou Albania! Simt locurile acelea foarte apropiate de inima mea. Da, nu știu dacă a fost vreun loc unde să nu îmi placă, dar parcă aici, în Albania, aș fi descoperit un timp pierdut... aici am trăit, așa cum spune cartea, regăsirea unui timp pierdut. Ce-o fi ideea asta în capul meu nu știu, dar cât eram acolo știam că timpul acela curge diferit pentru mine. Și aici mă bucur mult de natură și de munte, dar acolo eram parcă și mai conectată la ce era în jurul meu, poate pentru că știam că am un timp limitat în care să mă bucur de acele sunete, imagini și mirosuri diferite.
Acum cred că trebuie să citesc și o carte de Ismail Kadare, scriitor albanez, sunt tare curioasă! Pe curând (sper, deși se pare că la mine acest cuvânt, "curând", are un înțeles ciudat), cu o altă povestire, cine știe de unde!
