marți, 5 mai 2020

Turcia: drumul prin munți și prima seară în Cappadocia

     


        27 de ore în Cappadocia ( cred că atât am stat acolo). Voi povesti și despre drumul nostru până acolo, deci în total vor fi 2 zile. Și mă gândesc că nu are cum să nu îmi placă să călătoresc când descopăr mereu câte ceva, altceva, în locurile în care merg.
       O să continui povestea vacanței de anul trecut, 2019, după ce am părăsit Georgia. Următoarea destinație cu oprire mai mare era Cappadocia. Pe drum însă ne-am bucurat de multe peisaje uimitoare, Turcia este atât de diversă, merită un road trip făcut agale, pentru că ai ce să vezi acolo. După ce am trecut de Rize și aproape de Trabzon (cu vreo 30-40 de km până în Trabzon) am luat-o spre stânga (cum vi dinspre Georgia), căutând un loc unde să mâncăm ceva. Era puțin trecut de 7 dimineața, dar am zis că până ajungem unde trebuie (adică unde voiam eu), e numai bine pentru masa de dimineață. Nu aveam nicio liră în buzunar, dar nu era asta o problemă, cred că mergea și cu euro, dar am vrut să scoatem niște bani de pe card. Am zis (eu, bineînțeles) să mergem la Uzüngöl (erau cam 50 de km până acolo), îl văzusem eu pe internet, iar la dus nu am avut timp să ne abatem.. Un orășel pe malul unui lac, undeva mai sus spre munte. Nu era mult de mers până acolo și am ajuns rapid, pe un drum ca cele de prin munții noștri, asfaltat bineînțeles, cu multe păduri de o parte și alta a drumului, pe versanții deluroși - muntoși pe lângă care înaintam.
Orășelul, ca o stațiune montană, foarte bine întreținut, era plin de viață de la primele ore, numai că niciun bancomat nu a mers ca să putem scoate bani, și nu era niciun restaurant deschis încă.







        Ne-am dezmorțit puțin pe-acolo, făcând câțiva pași, apoi un tur cu mașina, și am zis că mai avem mult de mers și vrem să ajungem în Cappadocia până să se întunece, așa că mai bine mergem mai departe și mâncăm în altă parte.
       Și acum să vedem pe unde să mergem mai departe. Ori să ne întoarcem, pentru a lua drumul cel mare, ori... să mergem mai departe de acolo, pe GPS arăta că este drum, hai să vedem, nu un drum așa mare ca celălalt, dar ce poate fi prea diferit?
       La început, unde se vedea încă Uzungol în vale, ne-am oprit de câteva ori pentru poze, apoi am continuat drumul, am observat că asfaltul nu mai era la fel de bun, iar ușor ușor, ce să zic, s-a cam dus, iar noi înaintam pe un drum neasfaltat, forestier. Din pădure am continuat pe niște culmi uimitoare și pentru mine chiar înspăimântătoare, de care nu m-aș fi temut dacă eram pe jos, dar care din mașină îmi dădeau fiori pentru că tot timpul aveam un gol fie în partea mea, fie în partea lui Julian, era practic un drum tăiat în munte.
       Ce munți sunt? Se pare că munții Pontici, nu știu noi pe la ce înălțime om fi fost, dar ei ajung până aproape de 4000 de metri. Au început să apară mici așezări, cu câteva case de piatră răspândite pe culmile muntelui, cu garduri joase dar lungi din piatră. Era foarte inedit totul, ne gândeam totuși la oamenii aceia, locuințele lor erau foarte modeste, oare cum trăiesc, cum își câștigă hrana și altele necesare... oare sunt fericiți?



       Ni s-a făcut la un moment dat așa de foame că am zis hai să oprim, oricum foarte rar vezi vreo mașină pe aici, și să mâncăm ce mai e prin mașină. Zis și făcut, ba chiar ne-am și săturat. Apoi am făcut poze la văcuțe și floricelelor de prin iarbă.

pauza de masă




       Am ajuns mai apoi în orașul Bayburt, care este doar la aproximativ 65 de km de Uzüngöl, dar până la care am făcut vreo 2 ore. Acesta este primul oraș mare după toată zona aceea muntoasă și izolată. Este drept că în Turcia, trei sferturi din populație locuiește în zonele urbane, iar Istanbul are cel mai mare număr de locuitori, peste 15 milioane anul trecut (din aproximativ 83 de milioane), destul de aproape de populația întregii noastre țări.
       Bayburt este un oraș de pe ruta veche a drumului mătăsii în Turcia, vizitat în trecut de Marco Polo. Se pot vedea sus pe stânci ruinele unui vechi castel bizantin. Se construiește mult acolo, am văzut blocuri noi, unele încă neterminate, și am trecut printr-un centru drăguț al orașului, de unde se vedeau ruinele castelului. Aici am scos bani de pe card și am mai cumpărat câte ceva de mâncare, dat fiind că tocmai mâncasem și nu ne-a mai fost foame, dar am zis că e bine să ne refacem proviziile. Am alimentat apoi și am plecat mai departe.

Bayburt

Bayburt
       Peisajul pe tot drumul spre Cappadocia a fost foarte divers. Am pornit de la verdele pădurilor, al munților, care deja la Bayburt s-a transformat în stâncă golașă, gălbuie. Mai apoi am dat de stânci roșii care străjuiau drumul, la un moment dat am traversat un drum ca un deșert, am zis iată Anatolia (că eu așa mi-o imaginam de fapt că ar trebui să fie). Am condus și eu o porțiune de drum, dar oftam într-una că nu puteam să admir peisajul pe cât aș fi vrut, în comparație cu Julian care conduce lejer și poate fi atent și la ce este în stânga sau în dreapta. După o vreme, în drumul nostru a apărut o pădurice aproape de șosea și am oprit acolo ca să ne odihnim puțin. Julian a adormit, iar copiii s-au bucurat foarte tare că era și un râu în care s-au bălăcit și s-au jucat până am plecat de acolo. Mie mi s-a părut interesant cimitirul de după râu, sus pe coama unui deal, dacă era mai accesibil poate reușeam să îl văd mai bine, dar era prea departe și trebuia să te cațeri până acolo pe un perete abrupt, deci sigur era vreo localitate cumva de partea cealaltă a dealului. După odihnă și joacă, plus ronțăială, până să ajungem în Cappadocia am mâncat la un popas pe autostradă.

frumusețea drumului...






joacă

odihnă
       În toată excursia noastră am găsit motorină la prețuri atât de diferite, că nu îți venea să crezi. Mă refer la prețul ei în Turcia (oricum în Georgia a aviut cel mai bun preț, cam 70 eurocenți litrul), unde  am alimentat în diverse locuri, de ex la un moment dat benzinăria ziceai că e din vestul sălbatic, iar proprietara era o femeie, ceea ce nu am mai văzut pe acolo.  Pe toată partea aceasta pe care ne-am întors din Georgia, ca și pe drumul care l-am parcurs spre Istanbul mai departe, motorina a fost mult mai scumpă decât pe partea nordică, cea cu Marea Neagră.
     Seara am ajuns în Göreme. Ne-a impresionat plăcut încă de la primele priviri. Am găsit o cameră de hotel la preț bun, 75 euro, la Cave Seasons Hotel, din camera noastră ieșeam pe terasa de la parter a  hotelului, unde se lua micul dejun dimineața. Domnul cu care am vorbit la recepție a fost foarte amabil, și am putut parca mașina vis-a-vis de hotel, într-o parcare amenajata în curtea unui fel de camping mai vechi. Eram obosiți, și noi și copiii, eu voiam să văd împrejurimile, ei nu aveau niciun chef să iasă, așa că i-am lăsat să doarmă și am plecat cu Julian. Am crezut că ne întoarcem foarte repede, dar a durat în jur de o oră, La întoarcere, băieții noștri erau foarte vioi, râdeau, nicidecum nu adormiseră cum credeam că vor face.




      Noi am văzut în seara aceea muzeul în aer liber din Göreme, am făcut o mulțime de poze pentru care a trebuit să așteptăm, cu expunere lungă, ca să iasă ceva. Apoi am mers până la intrare în Uçhisar, un loc foarte frumos și pitoresc, unde am făcut poze mai reușite decât primele. Am stabilit că a doua zi vom merge acolo. M-am hotărât și pe ce drum trebuia să merg a doua zi singură, pentru că niciunul dintre ai mei nu voia să se trezească așa devreme ca să meargă să vadă baloanele cu mine (într-un fel îl înțelegeam pe Julian, condusese 1200 de km, chiar dacă ne-am oprit de câteva ori să doarmă puțin, era obositor). Inițial voiam să mă plimb cu balonul, dar popasul nostru acolo a fost prea scurt, nu luasem bilete pentru asta (și nici nu mă gândeam să zbor singură), așa că am zis că o să mă bucur foarte tare și numai dacă le văd.

Muzeul în aer liber Göreme

Muzeul în aer liber Göreme
Uçhisar


 
Uçhisar

Uçhisar
       M-am culcat foarte fericită în seara aceea pentru că eram într-un alt loc unde îmi doream de multă vreme să ajung, alături de toți cei trei băieți dragi ai mei, cu alarma pusă și verificată bine ca să mă trezească a doua zi devreme.
       Iar a doua zi... ei bine, asta este o ală poveste...
 

marți, 11 februarie 2020

Sus în Caucazul georgian: Koruldi Lakes


Am în fața ochilor minții mele un vârf muntos ascuțit, format de fapt din două creste ascuțite, stâncos, acoperit pe o parte cu zăpadă, mai gros la bază, ca o piramidă pierzându-și din grosime odată cu înălțimea. E Ushba, și dintre toți, el părea regele acolo..

Ushba

Înaintam pe traseul care ducea la lacuri, căldura ne ofilea treptat, ne durea cerul gurii de la sete, ne mai potoleam cu câte un capac cu apă. Câtă apă băusem în ziua aceea și totuși simțeam setea ca nicicând altundeva înainte. Aveam o vagă bănuială că sus vom găsi apă, deși izvor citisem că nu ar fi, dar deja drumul pe care mașinile de teren ne făceau parcă în ciudă, depășindu-ne, ei bine, deja drumul acesta ne dădea de gândit.
Necazul era și mai mare pentru că Julian asta avusese în minte, să mergem cu mașina, căci așa citisem, că se poate, doar că sfătuitorii locali ne spuseseră că se poate numai cu 4x4. Păi și a noastră tot 4x4. Nu! 4x4 adică mai înaltă! Julian: Merge și asta. Ei: nu, înaltă, sus. (Prin Mestia găseai afișe cu oferte pentru excursie la Koruldi Lakes cu mașini de teren). Din păcate nu am găsit drumul, că altfel... dacă urcam cu mașina până la lacuri, urcam apoi mai sus, până la peste 3000 m. Pentru asta mi-a părut rău și mie, mai ales că drumul era tare tare bun și pentru mașinuța noastră, lucru pe care Julian mi-l spunea mereu, de parcă ar fi fost vina mea (sau numai vina mea).
Ziua începuse cu un mic dejun bogat, servit în tihnă, de parcă nu am fi avut de făcut un traseu de o zi întreagă. Dar totuși de ce să ne grăbim, că doar era ultima zi acolo, parcă așa și ar trebui, gustat totul pe îndelete. Nu de mâncare zic, ci de momente, fiecare clipă... A mai durat apoi să ne strângem bagajele, să le așezăm în mașină. Ne-am luat apoi la revedere de la gazde și gata, am plecat. După ce am mai cumpărat câte ceva ca să avem mâncare la noi pe munte, am urcat cu mașina spre turnurile de piatră, iarăși urcarea aceea în pantă foarte mare. Pe undeva pe-acolo pe sus, de unde se vedea orășelul, am lăsat mașina. Aici era primul indicator care arăta direcția de urmat, undeva mai sus a fost și un al doilea, în rest drumul aș putea spune că era evident (fiind singurul drum), și circulat de asemenea.

Mestia

Primul indicator

Vederi


Nu am făcut prea mult din drum și eu deja eram epuizată. Aveam ceva dureri de burtă, iar asta nu-mi dădea voie să mă bucur de nimic, în combinație cu căldura foarte mare (ca de august, dar parcă nu cum știam eu că este în august la munte); nu mi s-a întâmplat niciodată ca atunci dar m-am oprit și am zis că vreau să ne întoarcem. Julian se uita zăpăcit, de parcă nu știa dacă să râdă sau să fie serios, nu prea înțelegea ce și cum, copiii cum au auzit s-au înviorat, abia așteptau să schimbe direcția spre vale. Când m-a văzut Julian că o dau în plâns, m-a alintat puțin cu o glumă de-a lui, mi-a ținut un scurt discurs motivațional, de-ăla gen nu renunța, poți, când vei mai avea ocazia să fii aici, am făcut 2500 de km, etc, la care a adăugat că a văzut el că nu mai pot ca pe vremuri, aia e, ai îmbătrânit și tu (la care eu am ripostat că atunci când mi s-a părut foarte greu în Piatra Craiului eram încă bolnavă, că tusea aia de câteva luni m-a slăbit, apoi cu jale am ajuns să zic că așa o fi, nu o să  mă mai pot bucura de munte etc, jale de-asta la care băieții se uitau ca la o piesă de teatru) după care m-a trimis să caut o toaletă prin pădure, și aia a fost. :) Nu mi-am revenit eu cu totul dar pauza de discuții plus o îmbrățișare duioasă de-a lui Julian, după faza cu îmbătrânitul, m-au mai înviorat. Scurtă a mai fost bucuria copiilor, și apoi spuneau tot timpul: numai din vina lui tata, că a trebuit el să o convingă pe mama că nu e bine să ne întoarcem.
Acum serios, având în vedere și starea mea, și căldura, și faptul că sticlele noastre de apă s-au golit repede (și nu aveam puțină apă), am găsit apoi un izvor pe la jumătatea drumului, am băut și le-am reumplut, dar a fost un traseu greu, sau chiar foarte greu. Și cred că datorită tuturor acestor factori adunați.
Pe de altă parte, peisajele erau o răsplată peste măsura efortului nostru. Urcai, urcai, și erau vârfuri, lanțuri muntoase chiar, de jur împrejur, tot mai înalte decât ce lăsam în urmă. Șiruri de munți în urmă, alții înainte, mai sus, și Ushba veghetorul tuturor, înainte.











Când am fost pe Moldoveanu, l-am trăit clipă cu clipă și m-am bucurat de el. Dar pe Moldoveanu, la 2544 m, nu era nimic mai sus, era totul frumos în jos. Sentimentul că ești mai sus decât atât, și că încă te uiți că e ceva și mai sus, pe lângă tot ce e jos, uau, asta e ceva! Și asta am descoperit, de fapt, în Caucaz - mi-am dat seama că mi-ar plăcea mai degrabă să văd Everestul de jos - jos însemnând oricum sus -adică mai mult mi-ar plăcea trasee la poalele lui decât vârful lui însuși, unde nici pentru poze n-aș putea sta prea mult; cred că îmi place ca de sus să am ce privi în jos dar și tot mai mult în sus.
Ce mi-a mai plăcut în Georgia a fost numărul mare de drumeți, drumeți la propriu, cu rucsacuri mari în spate, care făceau trasee lungi, dintr-un sat într-altul, prin trecători și alte drumuri serioase dar și pitorești. Pe drum am întâlnit o pereche de elvețieni, soț și soție, foarte tineri, care erau de două săptămâni în Georgia, pe diferite trasee, și în plus, chiar dacă purtau o mare greutate în spate erau plini de viață și foarte zâmbitori; am stat puțin de vorbă cu ei, l-am întrebat pe băiat dacă atunci când era mic îi plăcea să meargă pe munte, și ne-a spus că mergea dar că nu prea îi plăcea, ceea ce a fost încurajator pentru noi în momentul acela când copiii se văitau supărați că trebuie încă să mai meargă.

În timp ce înaintam spre lacuri, și ne bucuram de toate vederile, în timp ce căldura parcă ne topea, iar vântul ne întărâta și mai mult setea și ne usca buzele, în tot timpul acesta parcă mii de insecte își cântau cântecul lor în jurul nostru. Animalele (vaci, cai) de acolo dădeau notele de pitoresc și mai accentuate locului. Iar odată ajunși la Koruldi ne-am bucurat de o astfel de priveliște chiar pe malul unuia din lacuri, unde ne-am oprit să mâncăm. Și da, am găsit apă, la vânzare la o gheretă mică lângă lacuri, și nu la super preț.

















Cred că am stat acolo vreo trei sferturi de oră, dar poate am mai fi putut sta, deși am ajuns înapoi la mașină odată cu apusul, oricum drumul la coborâre a fost ușor, copiii parcă aveau baterii noi, Sebastian ne-a povestit până jos o mulțime de episoade din desenele animat cu Mr Bean, într-un mare stil, este chiar foarte talentat, iar dacă mai uita ceva, îi aducea aminte Andrei.




marshrutka



La mașină ne-am schimbat de toate hainele de pe noi, eram foarte prăfuiți, am mai privit încă o dată orașul de sus, apoi am mers la unul din magazinele alimentare unde mai intrasem, ca să ne mai luăm ceva să avem în noaptea aceea pe drum. Ne îndreptam spre mare (marea din Turcia), cu încă un scurt popas pe care aveam să-l facem pe drum, iar copiii erau foarte bine dispuși. Mie, cumva, îmi părea rău că plec, ca și cum aș fi plecat de la o casă a mea unde știam că nu voi reveni...

Pe drumul cu serpentine, noaptea, se vedea parcă ce nu se văzuse ziua: undeva, mai departe de drum, prin văile acelea, erau câte o lumină, două, trei... așa, câteva, de la niște așezări pierdute pe acolo, și ne gândeam ce viață or avea oamenii aceia acolo... Apoi, prin satele mai mari, de după serpentine, până spre vamă, am dat de vacile și porcii care dormeau pe marginea drumului. Libertate neîngrădită.
Și, într-un final, am reușit să ne revedem cu Julian de partea cealaltă, în Turcia, după ce, în vamă am coborât pentru a trece pe jos, eu și copiii, după cum am spus că se întâmplă în vama cu Georgia, bănuiesc că din orice parte ai intra. A fost ceva mai greu pentru Julian să poată trece în Turcia, pentru că pe minunata dovadă de la poliție pe care o avea legată de pierderea portofelului, nu era specificat ca a pierdut și permisul, și trebuia trecut în baza lor de date.
Dar până la urmă totul a fost ok, iar noi ne-am continuat călătoria, lăsând în urmă locurile acelea atât de frumoase, locuri cum rar, dar foarte rar poți vedea în vis... și pe care, dacă ești binecuvântat, uneori le vezi în realitate.