Andorra - schi & fotografie în Pirinei

            De dimineață Julian mi-a spus că a visat că eram în Andorra, iar el mergea la schi și eu la o tură cu mașina, pentru fotografii. Mi-a plăcut atât de mult visul lui! A fost de fapt un vis real, o amintire a călătoriei noastre în Andorra, din urmă cu 5 ani, dacă îmi amintesc bine.

Pentru început, iată câteva date despre Andorra, adunate de mine de pe internet, dar numai pentru a vă face o idee simplă despre această țară mică, pentru idei mai dezvoltate mai trebuie studiat.

              Andorra (sau Principatul Andorrei) este un stat mic, între Franța și Spania, in S-V Europei. Conform http://ro.wikipedia.org/wiki/Andorra este a 6-a cea mai mica țară din Europa.
Capitala, Andorra la Vella, foarte frumos luminată in timpul sărbătorilor de iarnă, este aflată la 1023 m deasupra nivelului mării.
              Limba oficiala este catalana, se vorbește și spaniola și franceza și portugheza. Mie oricum mi s-a părut că limba vorbită acolo este o amestecătură între toate acestea. Principatul Andorrei a fost înființat în anul 1278, țara face parte din dioceza de Urgell și nu există un monarh al ei, ci acest rol este exercitat de doi co-principi: episcopul de Urgell și președintele Franței.

     Ce să vedeți acolo :

     1. Munții Pirinei. Pentru pasionații de schi, pârtii foarte bune. Noi am fost iarna, mi-ar plăcea să merg din nou vara, pentru trasee montane.   

    2. Andorra la Vella. 
    3. Orășelele specifice, cu case din piatră de munte, situate pe coamele munților.

             Nu îmi amintesc numele hotelului la care am stat și nici localitatea, era noapte când am ajuns noi,  și oricum a trecut ceva timp de atunci, se pare că nu aveam bunul obicei de acum de a nota. Știu că era undeva în vârf de munte și că se auzea un râu (apa curgând).

Povestea mai frumoasă este întreaga noastră călătorie de atunci. Din păcate nu am fotografii prea bune, aveam un aparat foto vai de el, și asta se vede în calitatea imaginilor.

Eram în călătoria noastră din decembrie, bineînțeles că nu era numai o călătorie, drumul până în Spania era cu treabă, drumul înapoi spre casă era cu relaxare. De fapt mie îmi plăcea să merg în Spania de câte ori aveam ocazia, așa că dacă Julian putea să mă ia cu el, nu refuzam niciodată. De acolo urma să ne întoarcem cu mașina unui frate de-al lui, iar în drumul nostru să ne bucurăm puțin de iarnă. Nu în Austria, ca de obicei, nici în Andorra, despre care scriu acum, ci în Bavaria, Germania. Am hotărât la Madrid să nu ne mai întoarcem pe unde venisem, prin nordul Spaniei, San Sebastian, drum frumos și pe acolo, ci să venim prin Zaragoza și Andorra. Când treceam prin Zaragoza mă minunam singură de relieful diferit, de pământul roșiatic și deșertic. Conduceam eu, iar Julian adormise deja. Asta mă ținea foarte bine trează.

Despre Andorra îmi povestise câte ceva Julian, avusese niște peripeții pe acolo. De fapt, aveam impresia că aș putea scrie o carte cu toate câte îmi povestea el ori de câte ori se întorcea din Spania (pe vremea aceea mergea foarte des acolo). Îi plăcuse Andorra, țara din munți, și voia să îmi arate și mie.

De cum am intrat în Andorra mi-a plăcut foarte mult. A avut farmec deci din primul moment. După ce ne-am fâțâit puțin prin Andorra la Vella în prima seară, am găsit hotelul de care spuneam. Pe atunci nu foloseam Booking sau altceva, nu rezervam nimic dinainte, bine, nici acum nu o facem cu mult timp înainte, ci, de cele mai multe ori, chiar înainte de a pleca. Primele dăți când am început să folosesc Booking a fost când am început să mergem la mare în Bulgaria, adică la 1 an sau 2 de la momentul despre care povestesc.

Să găsim un hotel unde să stăm în acea noapte nu a fost chiar foarte simplu, dar nu din cauză că trebuia să o facem online (bine, ne-ar fi ușurat munca puțin), ci pentru că era ajunul Crăciunului. Deja povestea a devenit mai romantică puțin. În ajunul Crăciunului eram într-un principat. Am găsit cameră la hotel, și avea o vedere superbă ! Dimineața nu ne-am prea grăbit, din păcate nu-mi amintesc cum a fost micul dejun. Știu doar că apoi am mers să căutăm ceva de îmbrăcat pentru zăpadă (da, de Crăciun!) Era deschis la câteva magazine, foarte puține, nu am găsit pantaloni de zăpadă tocmai mărimea mea, i-am luat cu vreo două numere mai mari, dar i-am strâns în talie, au mai fost și cam scumpi pe deasupra, dar de-atunci i-am purtat foarte mulți ani după aceea. Nu mai știu Julian ce și-a luat de acolo. Nu suntem genul de oameni care să dăm fuga în magazine când ajungem undeva, dar de data aceasta chiar era nevoie, pentru că eu (da, eu sunt de vină) nu prea am pus haine în bagaj. Din moment ce Julian mi-a spus ia și tu ce-o fi, că oricum trebuie să ne mai luăm și noi ceva de pe-acolo, și cum nici nu prea aveam haine de zăpadă (de fapt de asta a și spus așa), am pus și eu ce-am nimerit. Adică foarte puțin. Lui Juli, pe lângă alte câteva lucruri, un pulover laaaaarg, pe care îl purta mai mult când stătea mai comod, acasă,  și altele de care nici nu-mi mai amintesc, oricum puține și nepotrivite pentru schi. Și acum îmi spune când mergem pe undeva : sper că mi-ai luat și mie ceva cu care să mă îmbrac ! - asta când nu reușesc să-l pun pe el să scoată din șifonier ce vrea să pun în bagaj. Ceea ce, uneori e mai mult decât văd eu necesar.

După ce ne-am cumpărat lucrurile de care aveam nevoie, am mers spre pârtie, era un soare frumos, și treceam prin toate acele localități cu case din piatră, și tare aș mai fi vrut să fac niște poze, soarele m-ar fi ajutat mult să am niște poze mai reușite. Dar dumnealui, soțul meu, nu a vrut să oprească! Gândul îi era numai la pârtia de schi. Așa că am ajuns pe pârtie, am închiriat echipament de schi și tot ce trebuia.

Am uitat să spun ceva. Recunosc că eu habar n-aveam să schiez!! Fusesem de vreo două ori pe schiuri dar aveam (și am încă) o teamă pe care nu mi-am putut-o învinge. Nu am putut învăța nici până azi, bine, asta și din cauză că am renunțat și nici nu am vrut să mai încerc. Tot zic că e vina lui Julian că teama mea a fost mai mare decât dorința de a învăța, pentru că prima dată m-a dus foarte sus în vîrful muntelui și a trebuit să cobor toată pârtia, bineînțeles că nu a fost ca în Bridget Jones, ci eu am coborât mai mult pe fund decât pe schiuri. Uneori mi-ar fi plăcut să am totuși ocazia și curajul să învăț, să reușesc. Pentru mine ocazie înseamnă o pârtie goală, ca să n-am pe cine accidenta. Nu s-a ivit. M-am mai urcat de câteva ori pe schiuri dar așa, pentru scurt timp, pentru puțină distracție. Cam atât. Nu schiez, nu mă dau cu parapanta (dar savurez clipurile lui Jean Baptiste Chandelier, care mânuiește parapanta impresionant ! – asta că tot veni vorba) Deși mi-ar plăcea să fiu așa curajoasă, nu sunt. Sunt cam… fricoasă.

Și uite așa, după ce am luat echipamentul de schi și am încercat eu puțin pe-acolo să mă lupt cu pârtia, m-am hotărât să merg totuși în recunoaștere cu mașina, cât încă mai este soare. Ce să zic, Julian a fost cam necăjit că nu vreau pe pârtie, dar oricum nici nu aveam cum să merg cu el pe pârtiile de-acolo, nici vorbă să ajung pe pârtia cu bulină neagră. Mi-am pus încălțămintea și am mers pe drumul pe care venisem, am oprit din loc în loc, dar cam necăjită, pentru că nu mai era nici soare, deh, iarna se întunecă devreme, iar crestele muntoase îmi luaseră soarele și mai devreme.

Totuși, la sfârșitul zilei amândoi eram mulțumiți, El îmi povestea de peripețiile de pe pârtii, kilometrii întregi de pârtie, eu despre ce am văzut, ce am fotografiat. Așa ne-am petrecut noi Crăciunul în Andorra. Iar în seara aceea am plecat mai departe, spre Bavaria și spre castelul la care visasem de ceva vreme.

Ne-a plăcut tare mult în Andorra, îi spuneam lui Julian că mi-ar plăcea să locuiesc pe-acolo, să ies cu un șevalet și să pictez munții pe care-i văd, doar că nu iarna ci vara. Mi-a trecut apoi, când am ajuns la castel, în Bavaria, și vreme de câțiva ani, timp în care am revenit în Bavaria, mi-am tot dorit o pensiune acolo. Erau visuri. Abia mai apoi, după ce i-am avut pe băieți, mi-am găsit locul aici, acasă, după ce m-am îndrăgostit de munții noștri, și după ce am recunoscut cât de frumoasă este zona în care locuim. (Îmi spune Julian și acum uneori : zi tu, nu e la fel de frumos ca în Austria ? Nici n-ai zice că nu ești acolo. Și are dreptate, în apropiere de casa noastră este pădure, sunt lacuri, este un câmp în depărtarea căruia se văd munții. In spatele casei noastre avem un deal, avem pădure, și încă multă pădure).

            Îmi amintesc de munții Andorrei, de casa de piatră și de șevaletul pe care le visam acolo. Șevaletul îl am, poate într-o zi îl voi scoate la munte, dar ceva mai aproape de casă, sau poate îl voi folosi pentru a picta o casă de piatră, mai plină de viață decât în fotografiile cam mohorâte de atunci.