Poate cu vreo două luni înainte luasem biletele, nu mai știu exact. Și în săptămâna de dinaintea plecării eram prea calmă, cred că peisajul mohorât de iarnă fără zăpadă mă cam moleșise... parcă nici nu urma să plecăm Ba chiar, liniștită îi spuneam lui Julian că, dacă are vreo treabă și nu mai mergem, să știe că nu mă supăr. Știi tu ceva, zicea el, dar nu vrei să-mi spui. Ce să știu, nu știu nimic. Plouă rău pe-acolo, zicea el, mă duci la ploaie. Ei, da, probabil că plouă, dar ne-am mai plimbat noi și pe ploaie. Apoi, cu vreo două zile înainte, sora mea, una dintre ele, cea care locuiește la Dublin (sunt o fericită, am o soră care stă în Dublin, și una care stă în Mallorca ), mi-a spus, știind că trebuie să plec, că în Irlanda se anunță furtună. Că toată zona are prognoza asta, și crede că și pentru Edinburgh e la fel. Eu: ei, nu are nimic, ne luăm o umbrelă (nu știam ce spun, plus că nici nu-mi place să merg prin oraș în pelerină de ploaie, pe-aia mi-o pun la munte).
A sosit ziua plecării. Julian mă vedea foarte tăcută, nu știa ce am și era bănuitor. Dar bineînțeles că eu știu și știam ce se întâmplă., i-am mai spus. Urma să plecăm cu avionul, fără copii. Am mai povestit că am o reținere ori de câte ori plec cu avionul, mai ales fără ei, pentru că simt că nu pot controla nimic (de parcă în altă situație aș putea). Oriunde plec, chiar dacă mi-am dorit extrem de mult, mi se întâmplă la fel. Le scriu o scrisoare mereu înainte de a pleca undeva - mai ales cu avionul - în agenda noastră familială (în care aproape numai eu scriu). Julian mă șicana, văzându-mă că iar plec cu greu, tot spunea că dacă vreau rămânem acasă, că nu se știe, avionul poate să cadă.
Odată ce am urcat în avion, a trecut toată reținerea și am început să mă bucur de plimbare, cu adevărat. Aveam la mine ”Cerere în călătorie” de Edouard și Mathilde Cortes, pe care am terminat-o atunci, în avion. Priveam apoi norii de sub noi, priveam soarele de deasupra, mai trăgeam și cu ochiul la filmul la care se uita Julian, deși îl mai văzusem, apoi, așa, în liniștea mea, mi-a venit în minte ce-mi spusese sora mea: furtuna. Dar sus era liniște și pace, și părea doar un cuvânt fără semnificație.
Asta până când am început să coborâm, mai aveam puțin până la aterizare, soarele dispăruse, norii erau gri, se vedea apoi țărmul, se vedea aeroportul, dar avionul a început să tremure din toate încheieturile, dacă pot spune așa. Am mai trecut o singură dată prin turbulențe mai serioase, eram doar eu cu Sebastian, dar de data aceasta a fost foarte rău. Pilotul a vrut să aterizeze, așa cum ar fi trebuit, nu a reușit, s-a înălțat din nou pentru a încerca a doua oară, am intrat iar în zona cu vânt puternic, avionul s-a zguduit cu putere, am crezut pentru o clipă... de fapt nu știu ce am crezut, că nu aveam acel sentiment că totul se sfârșește, parcă știam că va trece, ca atunci când am avut accidentul de mașină (mi s-a întâmplat și asta), dar îmi era foarte rău, pentru că fusesem cu ochii pe ecranul tabletei până când începuse totul, și am rău de la mișcare. Aveam o stare teribilă de vomă, iar palmele îmi erau umede. I-am spus lui Julian că numai el a vorbit aiurea până să plecăm... Lângă noi stătea un bărbat care era cu familia, soția și copii, și care locuia acolo și se întorcea din vacanța petrecută în țară. L-am întrebat, așa e mereu aici? El: De fapt nu. E prima dată când se întâmplă asta.
Am aterizat! Aplauze, aplauze, toată lumea ușurată. Mie nu-mi mai trecea starea de rău. Dar în aeroport mi-am mai revenit, acolo la sol nu bătea nici vântul, totul era foarte simplu, aveai la dispoziție toate informațiile de care aveai nevoie, la ieșirea din aeroport era un afiș pe un perete întreg cu traseele autobuzelor și indicațiile de care aveai nevoie. Eu știam dinainte unde trebuia să ajungem, rezervasem cu o seară înainte un hotel în West End, și mă uitasem și ce autobuz trebuie să luăm. Oamenii erau amabili, foarte amabili, trebuia doar să fim mai atenți ca să înțelegem tot ce spun.
Când am coborât în West End vântul parcă ne lua pe sus. Ploua, bătea vântul foarte tare, era altfel decât la aeroport, deși nu mersesem nici 30 de minute cu autobuzul. Îmi era iar rău, și parcă îmi era și frig, abia așteptam să ajung la hotel. Lui Julian îi stăteau ochii în vitrinele magazinelor, la fustele scoțienilor - costumele lor tradiționale. Am ajuns la hotel și m-am declarat mulțumită de camera noastră de la demisol. Toate clădirile din zonă erau la fel, mi-a plăcut tare mult stilul, și felul în care era decorat interiorul hotelului. The St Vallery. Pe gustul meu. În seara aceea am sunat acasă, am vorbit cu copiii, apoi am tot stat de vorbă în jurul subiectului principal: cum era să cădem cu avionul. Am mulțumit lui Dumnezeu că suntem bine, ne-am făcut planul pentru a doua zi și ne-am gândit că... trebuie să ne mai și întoarcem acasă, și asta tot cu avionul. Vântul și ploaia se auzeau afară, patul era confortabil, era cald și aveam înainte un oraș - nu prea mare, exact cum trebuie (pe placul nostru adică) - pe care să-l descoperim în următoarea zi. E bine că totuși din fire ne calmăm repede, pentru că a doua zi am putut vedea lucrurile într-o nuanță mai pozitivă.
A doua zi dimineața la hotel The St Vallery am urcat (la parter, eram la demisol) pentru a lua micul dejun. Atmosfera romantică a salonului unde serveam micul dejun mi-a plăcut foarte mult. Am ales varianta de mic dejun din meniu, ne-am uitat la prognoza meteo, bun, până pe la 14:00 arăta că nu va ploua, și așa a fost, și chiar și după aceea doar a picurat puțin, nimic de speriat. Vântul nu mai bătea ca în seara sosirii noastre și se anunța o zi numai bună pentru noi descoperiri.
 |
| Camera de la The St Vallery |
 |
| Un hotel tare plăcut |
La Edinburgh mi-a plăcut că, având cazarea în West End, eram practic foarte aproape de locurile în care voiam să ajungem, adică nu era nevoie nici de mașină, nici de mijloc de transport în comun, puteam merge pe jos. Asta am și făcut, am trecut mai întâi pe lângă o catedrală, catedrala St Mery, unde am zis că o să revenim pe seară, când era anunț că programul va fi susținut de un cor de copii.
 |
| St Mary's Cathedral |
 |
| Puțin soare. West End |
 |
| Stradă în Edinburgh |
 |
| De aici se vede castelul. |
După cimitir, am ajuns la castel. Ne simțeam foarte bine, râdeam, nu am înțeles prea bine ce voia domnul de la pază la intrare, l-am întrebat cam nepoliticos, dar zâmbind, (What?) a început și el să râdă și în timp ce vorbea mai rar și mai pe înțelesul meu, mi-a arătat că vrea să se uite puțin în geanta mea. Au un accent diferit de englezii britanici, dar foarte interesant, unele cuvinte sunt doar ale lor, este ceva altfel, cum este și Scoția de fapt, o țară într-o altă țară. Este engleză dar uneori ai impresia că este altceva, uneori nu înțelegi nimic și la început trebuie să fii foarte atent. Este o experiență aparte.
La castel - nu mai știu cât au fost intrările - dar am stat cam o jumătate de zi și mi s-a părut interesant. Edinburgh Castle. Cel mai mult mi-a plăcut locul unde fusese închisoarea prizonierilor de război, cu totul aranjat pentru a reface atmosfera unui astfel de loc. Părea atât de real!! Imagini, sunete, culoare, impresionant!
Castelul din Edinburgh este unul din cele mai vechi locuri fortificate din Europa, iar întreg situl este o colecție de muzee, eu așa am perceput acel loc. Situat pe o stâncă, deci la înălțime, a avut de-a lungul vremii un avantaj strategic din punctul acesta de vedere. A fost când sub stăpânirea englezilor, când a scoțienilor. Unul din tunurile cele mai mari de acolo poartă numele Mons Meg.
 |
| Edinburgh Castle |
 |
| Edinburgh Castle |
 |
| Fotografii în timpul războiului |
 |
| Închisoarea deținuților de război. |
 |
| Mons Meg |
 |
| Imagine de ansamblu dar și în detaliu. Un punct roșu în peisajul cenușiu. |
Aproape terminasem turul la castel și a început să picure, iar soarele, acela timid pe care abia îl zărisem printre nori, s-a ascuns din nou. De la castel am pornit pe Royal Mile. Este locul cel mai plin de viață al orașului, pornește de la castelul Edinburgh și merge până la palatul Holyroodhouse (mai puțin de 2 km), dar noi nu am mers până la capăt pe această stradă cu iz istoric, ci la un moment dat am pornit pe o altă străduță.
 |
| Pe Royal Mile |
Am ajuns apoi la Observatorul Orașului, o construcție asemănătoare unui templu grecesc, cocoțat pe un deal. În jurul observatorului, în afara zidului care îl înconjoară, sunt băncuțe din loc în loc, de unde poți admira priveliștea orașului. Este drăguț, dar până la urmă tot oraș este, eu aș prefera să privesc stelele, prin telescop... Este un vis al meu și am fost un pic aproape de el, cred că în special pentru asta mi-a plăcut locul. Dealul (pe care am spus că este cocoțată clădirea observatorului - bine, construită!) se numește Calton Hill.
Pe acest deal este și Monumentul Național, inspirat de Parthenonul din Atena. Acolo se află și celebrul foișor (foișor i-am zis eu) pe care îl tot vedeam în fotografii. Ceea ce am asemănat eu cu un foișor este de fapt un monument ridicat în memoria unui filosof scoțian, numele căruia îl și poartă. Monumentul Dugald Stewart. Datează din 1831. Iese frumos în poze. :)
 |
| National Monument |
 |
| City Observatory |
 |
| De lângă Observatorul Orașului, pe Calton Hill |
 |
| Dugald Stewart Monument |
 |
| Scott Monument |
După ce am văzut toate aceste locuri ne-am întors la hotel, în West End. Curând s-a întunecat și, așa cum ne propusesem, am mers la catedrala St Mary. O catedrală catolică impunătoare, construită spre sfârșitul secolului al-XIX-lea, în stil gotic. Nu suntem catolici dar ne-a plăcut atmosfera și corul copiilor.
De mâncat nu prea mai știu ce am mâncat... A doua zi, după micul dejun, am plecat spre aeroport cu autobuzul, ceea ce în sine este o experiență, sunt niște autobuze foarte înalte, din acelea etajate, dar foarte înalte comparativ cu ce am mai văzut prin alte țări. Biletul îl plătisem când am sosit (luasem bilete dus-întors), și din fericire nici nu am pierdut bonul (ni se mai întâmplă). Pentru că era lumină. nu ca atunci când am venit de la aeroport, am putut vedea casele de la periferia orașului, foarte cochete.
La aeroport, deși devreme, toată lumea era binedispusă, părea veselă! Cu ideea aceasta am plecat din Scoția, a unor oameni calzi și amabili. Nu or fi toți așa, cei pe care i-am văzut așa păreau.
Dreich este un cuvânt specific scoțian, care exprimă vremea în Scoția: mohorâtă, întunecată, cu nori. Scoțienii îl folosesc mai mereu pentru că... e o stare de fapt. Cu toate acestea, noi ne-am bucurat că nu ne-a bătut vântul prea tare, că nu ne-a plouat și că am avut parte de o urmă abia vizibilă de soare. Deci, no dreich! Adios și plimbări cu soare!
