Mi-a spus cineva că ceea ce îmi doresc, cumva, se împlinește mereu. Ei, aproape mereu sau nu mereu imediat, dar în timp...
Anul acesta am visat la Albania. Mi-a venit așa, o idee, când am citit întâmplător că Albania nu are niciun fel de restricție de intrare și că este pe lista verde a României, deci te poți întoarce de asemenea fără restricții (în contextul Covid 19). Pentru Grecia era puțin mai complicat, iar toți cei 3 băieți ai mei ar fi vrut mai degrabă în Thassos (unde și eu vreau să mai merg, doar că mi s-a părut o bună ocazie de a descoperi altceva acum). Cu cât citeam mai mult despre Albania, cu atât îmi doream mai mult. Subtil, îi arătam lui Julian câte o poză, îi mai spuneam câte ceva, fără să insist mult deodată, și neapărat când nu era supărat :) Cred că știu așa, după atâta timp, cum să-l conving, dar mai știu și când să mă opresc și să renunț. În cazul acesta nu era de renunțat, el oricum mai fusese în Albania și îi plăcuse. Cine ar vrea să meargă în Albania? mă întrebase cineva când adusesem vorba că acolo nu-ți cere nimeni nimic special ca să poți intra (tot în contextul Covid 19). Păi... eu!! Mi-am dat apoi seama mai bine de ce. Este o destinație mai puțin aglomerată, mai liberă, mai aerisită, mai puțin pretențioasă, mai naturală, despre care se vorbește mai puțin.
Așa că am plecat imediat ce au terminat băieții școala. Dacă am fi avut mai mult timp, ar fi fost o călătorie mai lungă, pentru că aveam și o variantă de circuit, dar a trebuit să ne încadrăm în 9 zile, și așa am făcut.
Traseul nostru a fost Prin Bulgaria (Russe) - Macedonia de Nord (unde am stat o noapte la Ohrid) - Vlore - Himare. În Himare am avut hotelul, luat inițial pentru trei nopți, dar unde am mai cerut încă din a doua zi trei nopți în plus. Știu și eu, magia locului, pentru că inițial aveam în plan un întreg peripluu. Sau poate am înțeles, în sfârșit, că lui Julian nu-i place să se plimbe așa mult dintr-o parte în alta și să schimbe hotelul mereu. Avea dreptate, pentru că așa de bine era acolo! Am mers, ce-i drept, în zilele următoare la plaje diferite, dar nu a fost o alergătură continuă, chiar dacă mai zice el așa (ca să nu-mi strice reputația, cred :) ).
- Macedonia de Nord. Popasul în Ohrid -
Trecând prin Macedonia de Nord mi-am spus că aceea este țara munților și a pădurilor. De la nord la sud, în drumul nostru, munți și păduri. Citisem bine undeva că trebuie neapărat să treci pe-acolo în timpul zilei, pentru că ai ce să vezi! Și prin munții împăduriți, se mai vedea din loc în loc câte o urmă de clădire, de ceva, pe vârfuri. Ba stânci, ba păduri, ba câte un turn sau câte o biserică undeva sus în depărtare. De-o parte și de alta a drumului, mai aproape sau mai în depărtare, din loc în loc case cu acoperișuri roșii, cam toate în același tipar, unele mai dichisite, altele mai puțin dichisite. Și o mulțime de flori pe marginea drumului. :) Frumos drum!
 |
| Drum în Macedonia de Nord |
În Ohrid a fost drăguț, am ajuns la bisericuța Sf Ioan Teologul din Kaneo, locul pe care îl văzusem în poze și care îmi plăcuse. Și în realitate mi-a plăcut, la fel și drumul până acolo cu barca - taxi, apoi drumul printr-o pădure mică până la cetatea țarului Samuel, unde noi am găsit închis, era deja târziu, apunea soarele. Ne-a prins noaptea pe străduțele din oraș, când ne întorceam spre hotel, dar a fost tare plăcut să vedem luminile din oraș, care aveau forma unei biserici întoarse cu susul în jos. Erau mulți oameni, totul animat, se simțea și mirosul apei lacului, ne-a plăcut popasul pe care l-am făcut. Asta așa, de relaxare, într-o zi vezi totul în Ohrid, dar mai sunt și variante de excursii cu barca în diverse locații. Noi eram oricum doar în trecere, iar ceea ce am văzut a fost destul. Hotelul la care am stat (Villa Aria) era nou, am fost printre primii clienți. Ca de fiecare dată aproape (exceptând dățile când, mai nou, trebuie să trecem adresa la care vom sta pe un formular), camera pentru Ohrid am rezervat-o când eram prin Bulgaria, iar camera pentru Albania, când eram la Ohrid. Adică așa, cam în aceeași zi.
 |
| Cetatea Țarului Samuel |
Lacul Ohrid este și granița Macedoniei de Nord cu Albania.
- Albania, dragoste la prima vedere -
În Albania, peisajul a început să se schimbe, munții nu mai aveau păduri verzi și dese, ci deveneau stâncoși, bătuți de o climă (mult) mai caldă. La un moment dat am mers pe niște serpentine în genul unui Transfăgărășan fără sfârșit, stâncos, ca prin Grecia. De la Vlore înspre sudul Albaniei, coboram pe serpentinele acelea în munții Ceraunieni spre tărmul mării Ionice. Și ce serpentine! Abia când ne-am întors ne-am dat seama mai bine, pentru că vedeam șoseaua în față, urcând șerpuind pe muntele fără sfârșit. Am avut aceeași senzație ca în Turcia, cum că cel mai bine e să mergi pe jos pe astfel de drumuri. Dar asta numai la întors. La dus ne tot gândeam dacă ne va ține discul de la ambreiaj.
La intrare în Albania am luat o cartelă sim pentru internet în mod special, pentru că era mai scump să folosim în roaming. Prima plajă pe care am văzut-o a fost în Vlore, din mers, nu ne-am oprit. Avea destul de mult nisip, părea în regulă. Apoi, am văzut plaje tot mai mici, cu pietricele, f aproape de șosea. Deja mă gândeam că nu-i bine, cum să stăm așa la plajă, deja mi-i imaginam pe toți dezamăgiți, că am vrut eu în Albania. Apoi, coborând serpentinele spre marea Ionică, vedeam de sus plaje mari, albe, perfect de albe, îmi spuneam sigur sunt cu pietricele. Am deviat puțin spre plaja aceea. Nu mă așteptam să fie plină de pietre, pietre mari, deloc prietenoase cu picioarele noastre. Adică nu era o plajă așa cum înțeleg eu noțiunea asta. Apa în schimb, frumoasă, și lume puțină. Încercam să mă încurajez și pe mine, și pe ei, lasă că o să găsim mai bine, lasă că ne luăm încălțări de apă, și tot așa. Am plecat mai departe, spre hotel, peisajele erau incredibil de frumoase, peisaje de munte, pentru că șoseaua nu era aproape de nivelul mării, ci mai departe de țărm, și mai sus, cu panorama munte-mare, o splendoare! În Himare, când am luat-o spre hotel după gps, am ajuns pe un drum neasfaltat, în jurul căruia se vedeau clădiri neterminate, capre și multe tufe cu flori, în special leandru, foarte mult leandru înflorit. Julian zicea: și iată unde ne-a adus mama voastră! Eu: N-ai zis că nu contează, că poate fi mai departe de plajă? Doar ți-am arătat... El: Da dragă, nu am zis eu nimic. Zâmbea pe sub mustăți, cum s-ar zice. Ei, dar cazarea, odată ce am ajuns acolo, am priceput că este fix ceea ce ne place nouă, tuturor. Pentru fiecare avea ceva special, dar pentru mine a fost așa, cum să zic, mi-a intrat în suflet și mi-a rămas acolo. Mă simțeam ca Mrs Durrell, tocmai ce văzusem filmul și senzația ce-o aveam mă ducea cu gândul la personajele din film.
Mâncam pe balcon, citeam pe balcon, ascultam insectele care nu tăceau deloc, iar noaptea, de la Pepsi (am avut ceva pofte nesănătoase, da) și din cauza celor din piscină stăteam trează până foarte târziu, mult după ce adormeau ceilalți și ascultam niște sunete foarte discrete care veneau de la clopotele caprelor. Dar nu-mi părea rău că nu pot adormi, parcă era bine așa, mi-au rămas în minte atâtea sunete plăcute!
Hotelul (Apart Hotel Llazari) era departe de aglomerație, dar dichisit, cu o vedere superbă până departe, pentru că era cocoțat pe niște stânci. N-a contat deloc pentru noi că în jur era nefinisat, ba mai mult, neterminat. Nu arăta a lux, ci arăta a natură, încă arăta a colț din natură, ori asta ne place nouă mult, mult de tot. Cred că este în fruntea cazărilor mele preferate din locurile pe unde am fost. Când am plecat de acolo m-a încercat așa o nostalgie...
- Plajele -
Pentru că în Albania am mers în primul rând pentru apă, mare, soare, iată plajele pe care am ajuns:
1. Plaja și canionul Gjipe. A fost a doua zi după ce am ajuns și ne-am luat camera în primire. Nu ne-am grăbit să ne trezim, văzusem drumul spre plajă cu o zi înainte, când veneam spre hotel, aveam de mers cam 25-30 de km cu mașina, după care pe jos, pe un drum ce cobora la plajă încă o jumătate de oră. Era deja foarte cald (și eu sperasem ca, fiind iunie, să nu fie asemenea căldură mare). Cum ne-am apropiat de plajă, eram euforică, îmi venea să mă pup singură, cum s-ar zice, pentru că era un loc extraordinar, de vis! Da, bravo, îmi spuneam, e un loc superb!! Apa, atât de clară și o nuanță așa de frumoasă! În schimb, era într-adevăr foarte puțin nisip. Ceea ce, bineînțeles, n-a fost pe placul juniorilor mei. După vreo două ore, deja oftau după piscina de la hotel, iar pe mine, ca niciodată până atunci, parcă nu mă mai puteai lua de acolo. Stăteam ce stăteam pe margine și apoi mă aruncam în apă, era caldă, numai bună, și mai ales, cred, foarte sărată, pentru că-mi era ușor cu înotul, iar eu nu sunt o înotătoare prea bună. Sau, cine știe, oi fi devenit între timp. Nu, asta nu, știu eu, deci sigur apa a fost mai sărată. Plaja era străjuită de stânci, iar înspre munte era loc de campat destul de mult, circula spre plaja și înapoi o mașină cu garda înaltă, a celor care se ocupau de camping și de ce mai aveau pe plajă acolo (serios că îmi scapă dacă aveau sau nu vreun fel de beach bar, oricum muzică nu era).
2. Plaja Schpella e Pellumbave. Am găsit pe un grup de vacanțe în Albania o fotografie cu plaja aceasta și am căutat repede să văd unde este. Seara noi făceam planul pentru a doua zi, așa că am zis, după Gjipe, să mergem spre Sarande și Ksamil, să căutăm și o plajă cu mai mult nisip. Voiam oricum să ajungem până acolo, încă de când plănuisem de acasă, dar mă tot gândeam că este aglomerat. Și cum mă impresionase fotografia cu scara de metal, am hotărât că ne vom opri neapărat și acolo. Am plecat noi pe la 10, până la Sarande erau vreo 55 de kilometri de unde eram noi, plaja era un pic după Sarande, cam la jumătatea distanței dintre Sarande și Ksamil. Dar am ajuns cam târziu, adică după prânz, drumul este cam așa, ca un drum de munte, nu este totul drept, ne-am mai și oprit la un magazin în drumul nostru, deci a durat ceva. Și odată ajunși la plaja cu pricina, wow, ne-a plăcut așa de mult că nu ne-am mai grăbit nicăieri, am zis că mai bine rămânem acolo, nu știm ce găsim mai departe, și-apoi era tare bun locul, se și înnorase puțin și rămăsesem aproape singuri pe plajă. Plaja am găsit-o cam greu, am încurcat drumul și am nimerit în poarta cuiva, sus de tot, dar apoi am găsit; nu nimerisem bine din pricina unui indicator făcut de cineva și îndoit probabil de altcineva, care ne dusese în eroare. Am coborât de la mașină pe niște trepte din piatră, care traversau o pădurice mică, apoi am coborât o scară de metal. Priveliștea de sus era ca dintr-un vis. Am stat undeva în dreapta, lângă stânci, unde era și ceva nisip. Era 30 iunie și se împlineau 19 ani de la prima noastră întâlnire, a mea cu Juli.
3. De la Schpella e Pellumbave am mers totuși o fugă și la Ksamil, că tot eram în zonă. Era spre apus, am zis că doar vedem cum este. Într-adevăr, plaje cu nisip, dar foarte mici și înghesuite, pline de șezlonguri... Poate că golfulețele ar fi mai drăguțe în extrasezon, asta însemnând poate aprilie, mai, sau octombrie, noiembrie, căci la sfârșit de iunie era deja forfotă de oameni. Ksamil, se pare, a fost un sat pescăresc, acum este în plină dezvoltare, am văzut clădiri mai noi, unele încă în construcție, dar clar nu era un loc pentru noi. Și când mă gândesc că, acum foarte mulți ani am văzut câteva fotografii din Ksamil și Sarande și de asta îmi rămăseseră în minte!... Dar păreau altfel, păreau locuri liniștite, sau poate chiar așa erau acum câțiva ani, locuri mai liniștite. La întoarcere am trecut prin Sarande, nu am mai ocolit orașul, deși a fost cam aglomerat, ca oraș mai mare era chiar plăcut pentru o plimbare de seară, dar asta doar ce am văzut din trecere.
4. Plaja Qeparo. Aici am ajuns văzând în drumul nostru, de sus, că arată frumos în jos. Adică se vedea plaja de la șoseaua din munte. Qeparo este un sat la 15 kilometrii de Himare, cu o plajă întinsă, iar satul însuși tare cochet, cred că mi-ar plăcea cândva să stau și pe-aici, undeva spre mare, poate la hotelul lângă care am stat noi pe plajă. Aici am găsit ce nu am găsit pe alte plaje pe care am fost noi la marea Ionică, adică de la Vlore în sud, și anume nisip în apă. Iar apa, la fel de clară, se adâncea foarte lent; le-a plăcut copiilor tare mult aici. Și nouă ne-a plăcut, ne-am plimbat pe o faleză frumos amenajată și îngrijită, și de acolo am văzut mai bine satul de pe munte, unde ne hotărâsem să mergem sâmbătă. Am prins două apusuri pe plaja asta, cred că și băieților le-au rămas plăcut în memorie aceste momente.
5. Plaja Bunec. Văzusem tot așa, o poză pe internet, dar plaja era numai pietre, iar valurile erau prea mari, așa că am făcut numai câteva poze, am intrat eu 10 minute în apă să mă răcoresc, era deja foarte cald, apoi am plecat să ne bucurăm de alt loc.
6. Plaja Borsh. În satul maritim cu același nume, la 17 kilometri de Himare, cu o plajă lungă, unde am găsit mai mult nisip, nu și în apă. Am stat undeva în marginea ei din dreapta, spre șoseaua care era undeva deasupra (de unde și văzusem locul). Curgea acolo un pârâu care venea din munte și se unea cu apa mării. Acolo, între acel mic pârâu și mare, era insulița noastră, mai lungă, de nisip. Era acolo și foarte mult leandru, ne-am plimbat puțin printre flori, era și un trunchi de copac pe nisip-pietriș. îl tot loveau valurile, loc numai bun de visat. Erau și aici valuri, dar nu așa mari ca la Bunec. Unde parcasem mașina era o camionetă albastru - bleu, care l-a încântat pe Andrei. Era vineri, știam că mai e foarte puțin și vom pleca, așa mult îmi plăcuse totul până atunci! Apusul acelei seri l-am petrecut tot pe plaja din Qeparo, citind împreună ceva și am încercat să facem momentele acelea cât mai plăcute, cred că am reușit. :)
7. O plajă în Vlore. Aici apa nu mai era așa clară și curată, era însă nisip, iar noi nu am stat mult, doar așa de o bălăceală de final. Îmi pare rău că nu am mers tot în Qeparo, dar de fapt noi am mers să căutăm o plajă ascunsă, numai că am ajuns pe un vârf de munte de unde ar fi trebuit să coborâm spre golfuleț, nu știam nici cât mai avem, deja mi-era și cam rău de la urcușul acela abrupt (cu mașina), mă supărasem și pe Juli că n-a vrut să renunțe, și el pe mine că am vrut neapărat eu acolo, și tot așa. Pe munte sus acolo însă, am avut un moment așa frumos, exact când am zis să stăm la poze, au dispărut și nervii și încordarea. După aceea ne-am oprit în Vlore, pentru că era ultima plajă de pe traseul nostru și trebuia totuși să mai facem o ultimă baie. Cu o zi înainte fusesem în satul acela din munte, iar seara până târziu pe la 10, la piscina de la hotel, dar mai trebuia o baie în mare, pentru că, probabil, avea să fie ultima din vara aceea. Așa a fost, nu am mai ajuns cu băieții la mare, numai noi doi, în octombrie, în Sardinia. Plus că în Vlore eram deja la Marea Adriatică, deci trebuia să intrăm și acolo puțin.
Cam acestea au fost plajele unde am fost noi în timpul călătoriei în Albania, și pentru a nu lungi povestea prea mult pe o singură pagină, voi povesti într-o altă pagină despre ce am mai văzut acolo, altceva în afară de plaje.
Pe curând! (or, at least I hope so!)
