Georgia, 3 zile pe ici - pe colo... Mestia

De fapt, 3 zile cam pe ici, că pe colo nu am mai ajuns, de data aceasta.
Ici, însemnând regiunea Svaneti. Colo ar fi trebuit să fie Kazbegi... dar noi ne facem programul, așa că putem să modificăm fără să ne supărăm. :) Și pentru că, așa cum m-am gândit încă de acasă, aproape 2 săptămâni nu ar fi ajuns pentru tot traseul, am ajustat puțin.
Hai să o iau cu începutul. Anul trecut, uitându-mă pe tot felul de imagini care circulau pe internet, m-am gândit că mi-ar plăcea să merg în Georgia... nu aud în fiecare zi multă lume că merge în vacanță în Georgia, un punct în plus pentru a-mi dori să o facem noi, și tare mult mi-a plăcut ideea aceasta, mai ales gândindu-mă la munții de acolo. Clar nu pentru mare, ci pentru munți. Așa că dacă și Julian a apucat să zică da, nu l-am mai lăsat să se oprească la alte idei și am hotărât împreună că anul acesta vom merge în vacanță în Georgia, apoi undeva la mare, la începutul lui septembrie.
Până să ajungem să plecăm s-a întâmplat că a trebuit să legăm și marea de munte și că avem 2 săptămâni la dispoziție pentru tot.
Mie mi s-a părut puțin, lui Julian destul, ba chiar timp din plin!
Ce zile încărcate am avut înainte de plecare! Venisem eu din tabără cu copiii, după care, a doua zi am plecat cu corturile în Iezer-Păpușa. Asta a fost ca o ieșire de familie și cu prietenii, la munte, la cort. Ne-am întors acasă vineri, iar sâmbătă târziu după miezul nopții am plecat spre Georgia.
Eram așa stresată, parcă nici chef nu mai aveam de nimic, mi-am îngrămădit în camera copiilor în pat sacii de dormit și cortul, desfăcute toate, le spălasem imediat ce am venit dar nu am avut timp să le mai strâng. Măcar a fost bine că mai mult de jumătate din bagaj îl făcusem deja. Am umplut apoi mașina cu tot ce am crezut necesar. Dintre care, într-un final, multe s-au dovedit a fi nenecesare; de exemplu am luat o grămadă de haine groase, cu toate că m-am uitat la prognoza meteo din Mestia, dar am zis că nu se poate să nu fie mai frig, că doar e Caucaz! Adică munți serioși, nu glumă!
Gata, am pornit la drum. Puțin nervoasă, obosită, dar gata de  ceva frumos. A doua zi eram la Istanbul, duminică după amiaza, am vrut inițial să rămânem acolo o noapte dar ne-am răzgândit, concluzionând că la Istanbul tot venim, așa că mai bine să avem mai mult timp în Georgia. Așa că noaptea aceea Julian a condus destul de mult, într-un trafic cum cred că nu am văzut niciodată în Turcia. Parcările erau pline ochi, și foarte mari pe partea aceea de nord spre Trabzon, toaletele miroseau foarte puternic... imaginea aceea, cu atât de mulți oameni în popasuri, mi-a adus aminte de Egipt. O asemănare imensă. Apoi am aflat că de fapt am nimerit tocmai în timpul unei sărbători importante, Kurban Bayram, sărbătoare cu ocazia căreia musulmanii, unii dintre ei, fac un pelerinaj, și pentru că durează mai multe zile, merg fiecare în locurile natale pentru întâlniri de familie sau cu prietenii.
Turcia și tot drumul până la granița cu Georgia m-a fascinat, foarte divers, șosele uimitoare, peisaj care îmi amintea de Spania, deci poate este de înțeles că primele impresii din Georgia au fost oarecum... nostalgice, ce să zic, eu nu mă săturasem de Turcia!!
La granița Turciei cu Georgia a trebuit să cobor cu copiii, doar Julian avea voie să treacă cu mașina, fiind șoferul, noi, ca și ceilalți oameni, unii din autocare, alții coborâți din mașini personale, fără excepție pe jos. Practic am intrat într-o clădire, am mers pe niște coridoare lungi, până la un ghișeu unde ni se verificau pașapoartele. Exact ca în aeroport. În partea georgiană la fel. Și așa am trecut granița la Sarpi.

Sarpi. Privire înapoi spre Turcia

Iată-ne în Georgia! Prima dată a trebuit să luăm asigurare pentru mașină, erau destule chioșcuri după ce am trecut vama, au avut o problemă cu sistemul dar într-un final am reușit. Asigurarea din România a mașinii nu este valabilă în Georgia, acolo trebuie asigurare făcută la ei.
Primele impresii... lume la plajă chiar lângă vamă, și apoi drumuri, orașe, sate, destul de asemănătoare cu ale noastre, cu diferența că aproape toate casele erau construite cam în același fel, mari, cu etaj, iar accesul pentru etaj se făcea pe o scară largă, exterioară; am mai văzut vaci și porci peste tot pe marginea drumului prin sate. La întoarcere am văzut că tot așa stau și noaptea, nu le strânge nimeni, asta mi s-a părut...unic. :)
Am trecut de Batumi, de unde am luat o cartelă cu internet, nu știu exact cât am mai mers și apoi am început să urcăm pe serpentine, prin munți, mai aveam în jur de 100 km de serpentine până în Mestia; a fost într-adevăr un drum wow, breathtaking, pentru că eram obișnuită cu o serie de serpentine și apoi gata, dar acestea parcă nu se mai terminau, și nici nu mă așteptam la următoarele peisaje, la următoarele mici sătuce de acolo din inima munților.

A fost un drum uimitor, noi de la primele puncte mai înalte am tot oprit, să facem poze, ne gândeam că asta e, și când colo, încă mai era altceva, și tot așa... Am mers destul de mult, câteva ore cu mașina pe lângă un râu, un lac, prin tuneluri - într-unul, pe margine, stătea jos o vacă; am văzut acolo, spre Mestia excavatoare mari la lucru, cocoțate pe pantele pietroase ale muntelui -  în Mestia era unul în râu, excava, altul pe marginea râului, să nu mai zic ce debit avea râul acela în amontele căruia erau ghețari care se topeau.

Tot aproape de Mestia, cu aproximativ 30 de kilometri am văzut singurul popas mai modern din zona aceea, adică nu doar un loc unde să oprești, ci un mic restaurant - bar - cafenea în pădure, o clădire nu prea mare, cu ferestre foarte mari, cu terasă, hamace, toalete și duș alături, loc de campat (era un singur cort). De altfel nici lume nu prea era, noi și încă două persoane care au venit apoi. În fața clădirii, mai spre șosea, scria pe o placă de lemn Wonderland  - și chiar așa am simțit locul acela. Ne-am dezmorțit puțin la un suc acolo și am pornit mai departe.

Mestia, ce pot să spun la început de Mestia... Am ajuns după-amiaza mai târziu, și eram așa distrată, nu știu ce așteptam să văd... oricum la prima vedere mi s-a părut un orășel - mai mult sat - urât!

Aici fac o mică pauză. Pozele. Pozele pot creea idei foarte diferite de realitate despre locuri și persoane. În special pozele stilizate, prelucrate, etc, sau pozele făcute dintr-un anumit unghi, cu un anumit cadru sau într-o anumită lumină. De aceea, pozele mele nu sunt prelucrate! Foarte rar m-am jucat cu anumite efecte, pentru că îmi place ca ele să arate lucrurile și locurile așa cum sunt. Ei bine, ce văzusem eu de fapt pe internet când am căutat despre Caucaz și regiunea Svaneti? Văzusem poze cu turnurile de piatră din Mestia. Și cam atât. Pentru anumite locuri, destinații, care nu sunt neapărat dintre cele mai umblate, nici fotografiile nu sunt foarte multe, și ce pot să spun, aceeași tentație am avut-o și eu, să fac poze în anumite locuri, în locurile cele mai atrăgătoare pentru ochi.
Ce am văzut eu prima dată în Mestia? Credeți că turnurile? Nu chiar, pentru că acelea nu sunt pe drumul principal, ci răspândite pe munte, pe toată întinderea orășelului. Am văzut în schimb case dărăpănate sau neterminate, sau pur și simplu neîntreținute, parte din piatră, parte din lemn, cu lemnul decolorat de la ploi și ninsori și de la o vreme mai aspră, garduri asemenea. Mă așteptam la un fel de Andorra și am găsit un fel de sat din România, un sat între vechi și nou, nici tradițional, nici modern, ci în lucrări. De fapt ideea aceasta din spatele impresiei este și cea adevărată, în sensul că nu cu mult timp în urmă, în Mestia nu era atâta vâlvă, era doar un sat de munte izolat, al localnicilor. Acum am văzut acolo atât de mulți oameni din atât de multe țări, ca de pildă Rusia, Polonia, Germania, Italia (multe autocare cu număr de Italia)... Ah dar deja am ajuns prea departe cu povestirea, pentru că am început să spun ce m-a fascinat.
Julian râdea de mine, eu mă temeam că o să-mi zică că l-am adus atâția km degeaba, dar el a fost chiar mai încrezător și mai deschis decât mine. Am ajuns imediat în centrul localității, parcă începea să-mi pară și mie că arată mai bine... și apoi am zis hai că până la urmă nu trebuie să rămânem nicăieri dacă nu ne place, hai să luăm o cameră și să dormim, să ne odihnim, și vedem ce mai facem apoi, vedem și ce e de văzut, de făcut și ne hotărâm a doua zi. Bun, am zis hai să căutăm repede pe Booking, dar până să apuc să găsesc ceva, dând un tur cu mașina, Julian a văzut două căbănuțe din lemn în curtea unei pensiuni jumătate neterminată, cu prosoape întinse la uscat pe terasa din față. Zic au, ce-i asta, la care el zice ia uită-te pe Booking că sigur nu o vezi așa. Într-adevăr poza de pe Booking era făcută pe înserat, cu luminile aprinse, și arăta altfel. Am mers să întrebăm și așa ne-am ales cu o căbănuță - cea mai mica, cea mai mare nu era terminată, dar noi am zis că ne descurcăm așa toți patru. Ca idee, a costat 30 euro pe noapte, plus 20 euro micul dejun, pentru toți patru. Proprietarul vorbea puțin engleză, așa că ne-am înțeles destul de bine cu el.

Cea mică a fost căbănuța noastră pentru cele 3 zile petrecute în Mestia

Ne-am schimbat, ne-am întins puțin să vedem cum e patul, apoi am zis hai repede la o plimbare să mâncăm ceva că dacă mai stăm ne ia somnul și aia e, ratăm prima seară în Mestia! Ce-i drept eram destul de nerăbdătoare și curioasă.
Acum vine partea cu Mestia, second impression. Ei bine, în luminile aprinse noaptea, pe străduțele pe care le-am descoperit la pas, cu forfota de oameni, cu muzica aceea georgiană - chiar dacă prea tare pentru noi - ce să zic, Mestia a căpătat farmec, și de atunci pot spune doar că orășelul mi-a plăcut foarte mult!

Mestia în luminile de seară

Mestia pe înserat

Știam că suntem departe în inima Caucazului, în jurul nostru, pe lângă localnici, erau o grămadă de străini, unii tocmai ce se întorseseră de pe munte, cu rucsacii grei în spate, bocanci în picioare, o lume chiar frumoasă! Am descoperit în următoarea zi că în Mestia este chiar și un mic aeroport pentru zborurile interne. De fapt, situat la altitudinea de 1500 metri, este un orășel important în regiunea Svaneti, cu o populație de aproape 2000 de locuitori în 2014, conform surselor media pe care le-am studiat ulterior - internetul, ce ne-am face fără el?! Acces la informație printr-un click.

Aeroportul Regina Tamar

Orășelul era patrulat non-stop de echipaje de poliție, am observat la întoarcere că tot drumul până înapoi la Sarpi erau echipaje de poliție, așa e la ei, poliția se pare că noaptea nu doarme, acum fără glumă, dar pare foarte prezentă, mai ales în orașele mai mari, dar nu numai.
Am mâncat în seara aceea, pe lângă altele, și khachapuri osetian, o mâncare tradițională georgiană, constând într-o pita umplută cu brânză și cartofi, ne-a plăcut destul de mult așa că următoarea seară ne-am întors și am luat la pachet, apoi am mers pe drumul care iese din Mestia mai departe spre serpentine, și am mâncat acolo. Localul de unde am luat khachapuri în ambele seri era mai ca pentru localnici, cei care mai mâncau acolo păreau a se cunoaște destul de bine cu proprietara.
După ce am mâncat în prima seară, cu 40 de lari săturându-ne toți patru, și chiar ne-am bucurat de masa noastră, am zis că înainte de a merge să dormim să vedem și ce e cu turnurile acelea, așa că am urcat cu mașina pe străzile pietruite și extrem de în pantă, până aproape de unul dintre turnuri, de unde mai departe se mergea pe traseu, erau cam ultimele case din partea aceea. Am oprit așa în pantă, am deschis ușile, am ieșit, am făcut poze, ba cu aparatul, ba cu telefonul, zona era foarte slab luminată... Timpul acesta dintre plecatul de la restaurant și plecatul de la turn am tot încercat apoi să îl rememorăm dar se pare că ne-au scăpat unele detalii foarte importante.

"Svan Towers"

Pe scurt, anticipez din ziua următoare, când am urcat la ghețarul Chalaadi; până să facem asta, când eram gata de plecare, ne-am dat seama că nu mai avem portofelul lui Julian, am căutat în toate gențile, în mașină, în cabană, nimic... am mers înapoi unde mâncasem cu o seară înainte, la turnurile de piatră unde ne oprisem... nimic. Nu știm cum s-a întâmplat, dar am înțeles că noi am pierdut portofelul cu acte și bani. Pașapoartele erau la mine, măcar asta era bine. Într-un final am ajuns la postul de poliție, cu speranța că poate cineva l-a găsit și l-a înapoiat, măcar pentru acte, nu era o problemă dacă nu mai găseam banii, dar măcar actele... Totuși nu s-a întâmplat așa, iar polițiștii nu știau deloc engleză, doar georgiană și rusă, și a trebuit să comunicăm cu ajutorul google translate, și tot așa să ne facă și declarația pentru pierderea portofelului, pentru care l-au întrebat pe Julian dacă vrea și el un exemplar. Cum la vamă îi ceruseră și permisul de conducere, bineînțeles că a vrut ceva care să justifice absența lui la întoarcere.
Am fost puțin triști dar... Julian are un fel al lui special de a nu rămâne într-o situație neplăcută, sau mai bine zis de a nu transmite starea lui de disconfort. De fapt, nu cunosc prea mulți oameni ca el... Oricum nu mai avea ce să facă și pe lângă asta, nu mereu ajungem în Georgia.
În prima dimineață în Mestia, înainte de a ști că pierdusem portofelul, eram hotărâți să rămânem și următoarea noapte. Am mers să luăm micul dejun în sala de mese din clădirea mare, care avea trei sau patru mese și o bucătărie amenajată cu tot ce era necesar pentru a-ți putea pregăti și singur masa, dacă aveai mâncare la tine. Pentru micul dejun o rugasem pe doamna de acolo să fie no meat, mi s-a părut mie că a priceput când am zis așa, nu vorbea deloc engleza; nu ne-a pus nimic din carne pe masă, dar masa era plină cu tot felul de bunătăți, de-a dreptul bogată, cred că după mai multe zile în Georgia, n-are cum să nu se simtă la kilograme!

Când am mâncat lângă mașină, seara următoare, undeva pe marginea drumului, mai sus de Mestia, de unde vedeam orășelul luminat frumos și mai ales, de unde vedeam vârfurile înzăpezite și stâncoase ale munților în lumina lunii am fost foarte recunoscătoare pentru tot... Bucuroasă pentru stele și munți... părea că munții ajung la stele... păream și noi așa de mici, dar era o senzație plăcută, aceea că facem parte, cumva din toată măreția aceea, că Dumnezeu ne lasă unele zile și unele nopți așa de frumoase, doar să ne bucurăm de ele cu toată ființa noastră.

Turnurile de piatră, construite pentru apărare împotriva invadatorilor și a intemperiilor naturii, asemănătoare cu turnurile din San Gimignano, Italia, un alt loc care mi-a plăcut foarte mult, acela chiar de la prima vedere. :) Pe aici pe undeva s-a rătăcit portofelul nostru...

Pe data viitoare, când voi povesti despre un ghețar, despre niște lacuri și despre niște cai...