Georgia, prima dată pe un ghețar: Chalaadi

Dimineața ne-am trezit în Mestia, cabana s-a dovedit a fi de-a dreptul confortabilă, poate chiar fermecată, de nu-mi mai venea să mă dau jos din pat, atât de bine am dormit, nu aveam noi încă nicio grijă... Nu că am fi avut o grijă prea mare după, când ne-am dat seama de pierderea portofelului. Desigur, ne-am necăjit, ne-am gândit câte acte urma să refacem, adică să refacă Julian, am blocat cardurile, am mers la poliție, dar asta am povestit deja.

Totuși, dimineața aceea a fost perfectă. Iar eu am fost recunoscătoare.

Micul (marele) nostru dejun ne-a surprins plăcut. În Franța primești un croissant și o cafea, în Turcia tot ce ți-ai dori... în Georgia ce nici nu ai fi crezut! Adică, nu știu la ce ne așteptam, dar a fost oricum peste așteptări. În prima zi am avut fidea cu lapte, pe lângă altele. Cine s-ar fi așteptat la fidea cu lapte???

Hotărâsem noi să mergem pe un traseu la niște lacuri, Koruldi. Hartă nu aveam, am găsit ceva indicații pe internet, ne-am echipat și când să plecăm ne-am dat seama că nu mai avem portofelul. am început să căutăm prin genți, prin pat, pe sub pat, peste tot. Ce am făcut mai departe am povestit aici.

Natura, muntele, frumosul, aerul curat ... au puterea de a te face să treci peste situații neplăcute și oferă cumva bucurie. Dau dependență, pentru că ai vrea să te poți bucura așa mereu. Mi s-a întâmplat și la mare, în Egipt, să simt bucuria asta extremă care te face să strigi (și eram sub apă!), după ce mi-am potolit teama. Erau atâția pești, cât de mult frumos a pus Dumnezeu și în adâncuri! Și ce bine că m-am putut bucura de ceea ce vedeam și puteam striga de acolo de sub apă, nu de teamă ci de atât de mult drag! Overwhelmed! cuvântul potrivit, dacă e să fie doar un cuvânt. La fel e cu muntele, cu natura întreagă.
Am vrut noi să ajungem la lacuri, în schimb am pornit pe traseul spre ghețarul Chalaadi. Citisem că nu e un traseu lung, nouă ne-a ocupat întreaga zi, ce e drept am plecat și foarte târziu la drum, cam în jurul prânzului. Și nu ne-am grăbit. De ce să ne grăbim?
Am mers cu mașina până la capătul unui drum forestier, de acolo am trecut un pod suspendat peste un râu cu apă învolburată, cu debit puternic. Se lucra în zona aceea. La început erau câteva semne care arătau poteca de urmat pentru ghețar, apoi semnele au fost din ce în ce mai rare, dar drumul era evident. Traseul nu a fost greu, doar că era foarte cald, iar pădurea prin care mergeam nu era o pădure prea serioasă, adică nu din aceea în care te mai poți răcori. Parcă nici umbra nu prea era umbră. Căldură mare, mon cher. Chiar așa!

Mestia

Prin pădure...

La un moment dat poteca înainta pe lângă râu, am făcut și câteva poze într-o zonă în care râul tulbure de munte nu era atât de mare și de aproape de noi, am stat și noi acolo puțin la soare, deși era foarte cald, apa de munte răcorea cumva atmosfera în locul acela. Și cu cât înaintam, și ziua își pierdea din ore, și peisajul era mai ciudat, cu mult pietriș, grohotiș, totodată... spectaculos! Parcă o pustietate, deși versanții muntelui erau împăduriți, noi eram într-o vale golașă, cu multe pietre mai mici și mai mari, unele stânci căzute în drum, iar în fața noastră ghețarul.

Vedere spre Chalaadi

 

Fiecare cum poate :)

Aici se vede semnul traseului nostru, semn care era foarte rar.

Cineva le-a construit, nu noi

Știu că este foarte luminoasă fotografia, dar așa a fost și ziua aceea! :)

De când am început să urcăm practic pe el, nu știu... mi-am dat seama la un moment dat că nu sunt numai pietre, că este gheață acoperită cu pietre. Mai în față se vedea clar gheața albă, zăpada, dar aici deja se topea probabil mai mult din ea, pe undeva pe dedesubt se auzea apa, și când am ajuns mult mai sus am realizat că o pietricică scăpată undeva prin fisurile acelea se duce mult, mult, undeva dedesubt, se tot auzea căzând.

O privire înapoi...

Atunci am zis că e destul, ar trebui să ne întoarcem, ne-am pus toți de acord într-un final, noi nu aveam echipament de zăpadă, și se ducea și soarele, iar în lipsa soarelui se cam simțea răcoarea de la zăpadă. Julian și băieții au rămas puțin în urmă, să mai inspecteze locul acela, eu i-am tot așteptat. Tot stând eu și așteptând, după multe poze, mi s-a părut că este mult prea liniște. I-am strigat. Niciun răspuns. Iar i-am strigat. Nimic. M-am întors după ei. Nu eram departe. Doar că acolo unde erau ei era gălăgie de la apa care curgea pe sub ghețar și nu aveau cum să mă audă. Așa am văzut și eu o secțiune a ghețarului, la baza lui, mă bucur că m-am întors!

O felie de gheață...

Am plecat de acolo mulțumiți, iar eu cu o idee de ceva necunoscut în capul meu. La câteva luni apoi am citit cartea lui Joe Simpson, Căzând în gol. Pff, nu am fost noi la o înălțime așa de mare și pe ghețari ca aceia din carte, dar și în acesta erau crevase, crevase mici, tuneluri misterioase ...
Pe drumul de întoarcere au găsit băieții un bolovan de forma unui ou, mai mare decât un ou de struț. Au zis că e un ou de dinozaur și s-au chinuit să îl care până la mașină, i-a mai ajutat și Julian, l-au dat și de-a rostogolul. Oul de dinozaur, așa cum l-am botezat noi, a fost singura noastră amintire din Georgia, în afara pozelor.

De-acum, o să numim personajul nostru Oul de dinozaur, sau mai simplu, Oul, deși e doar un pietroi frumos

Și fotografia cu amintirea noastră din Georgia

L-au cărat, în fel și chip

Nicio clipă fără ou

Odată ajunși la podul suspendat, și apoi la drumul forestier, am observat urmele unei căsuțe, la dus nu am văzut-o, deși am trecut pe lângă ea, îngropată aproape până la acoperiș în pietrele aduse de râu. Iar Andrei s-a bucurat de excavatoarele mari care își terminaseră lucrul și erau oprite acolo, pe marginea drumului. Apoi au avut, ei, băieții, ideea de a trece în viteză prin băltoacele de acolo. Am zis că eu nu vreau și m-au pus să îi fotografiez și să îi filmez. Nu pe rând, ci ambele deodată. Două mâini, două aparate. Ne-am mai oprit apoi într-o poiană la marginea drumului să devorăm un pepene.

Distracția băieților

Când ne întorceam în Mestia se întuneca. Avusesem o zi lungă, și chiar foarte frumoasă, voiam să mergem și în Ushguli doar că era cam târziu și am fi ajuns noaptea... poate ziua următoare, doar că, până la urmă nu am mai ajuns deloc, din păcate. Dar mă bucur că timpul scurt petrecut acolo a fost plin cu momente frumoase.
Pe curând, cu ultima poveste din Georgia!