9. Munții Ceahlău: Vf. Toaca, afine si verde viu in luna august.

 

   Dimineață. În camera de la cabana Falon, răcoare. Ne trezim parcă toti 4 odată.

   Am ajuns târziu cu o seară înainte - dimineața pe la 9:30 plecasem din Murghiol (am avut o vacanță interesantă: mare, deltă, munte), dar ne-am oprit de vreo 3 ori şi s-a făcut târziu. Am găsit cu greu un loc unde sa punem cortul, lângă cabana Falon, dar se întunecase aproape aşa ca prima noapte am dormit în cabană. 

   Citisem că sunt anumite locuri unde poți campa dar nu mă gândisem că nu se poate deloc şi-n altă parte. Aveam aşadar 3 variante: 1- până în intrarea din Izvorul Muntelui în Parcul Național Ceahlău, într-o grădină de unde începea traseul spre vârf, deci un loc pe unde trecea toată lumea, şi mai mult, lângă pensiuni, restaurant şi ce mai era acolo. Gălăgie, circulație, etc. 2 - În apropierea punctului de pornire pe traseul axial spre vârf, lângă cabana Falon (în curtea lor, cum s-ar zice), şi 3 - Lângă Cabana Dochia, sus, după 3 ore - 3 ore si jumătate de mers cu toate cele în cârcă (cum altfel?) 

   Noi nu aveam numai cortul ci şi mâncare destulă pentru 3 zile, 4 guri, îmbrăcăminte ( nu atât pentru noi cât pentru copii, sacii noştri de dormit, sacii lor, izoprene, etc. Aşa că mereu căutăm un loc accesibil cu maşina ( pentru siguranță, mâncarea stă închisă bine în maşină noaptea) şi totodată retras, mai "de munte".

   Aşa că, Falon să fie!
   În prima seară am experimentat a-4-a metodă de cazare din călătoria noastră: cabana. Cabană de munte, fără curent electric, cu 2 wc-uri afară şi alte 2 toalete modern amenajate pe o latură a cabanei. Seara am mâncat la lumina lanternei, apoi le-am povestit copiilor despre Daniel ( cel din Biblie) mult timp, Andrei a adormit primul, Sebastian după ce i-am răspuns la mai multe întrebări legate de povestire.
   Eu cu Julien am rămas apoi pe canapeaua din pridvor, înveliți, privind minunăția de cer cu stele fără număr. Apoi am mers la culcare cu imaginea aceasta aşa de frumoasă în minte. Mi-a rămas aşa în cap că în nopțile petrecute în Ceahlău am dormit la un hotel de un milion de stele (fie ea camera cabanei, fie cortul), pentru ca într-adevăr nu am mai văzut din Retezat cred atât de multe stele pe cer... şi expresia aceasta folosită de iubitorii de munte mi se pare perfecta şi potrivită.
   O singură supărare aveam: că rămăsesem fără baterie la camera foto. Eram în Ceahlau de unde vroiam de mai bine de un an să fiu, aveam trepiedul cu mine dar nu-mi funcționa aparatul ( trebuie să-mi cumpăr o baterie de rezervă!).
   Revin la ziua traseului:
   26 august 2016
   Traseul: cabana Falon - cabana Dochia - Vf. Toaca (1904 m) - cabana Falon ( o parte din drumul de intoarcere l-am făcut pe scurtătură)
   Timpi: 11:00 plecare pe traseu - la 16:30 eram în Vf. Toaca - la 18:45 am ajuns înapoi la cort. În total: 7 ore si 45 minute.
   Marcaj: triunghi albastru până la cabana Dochia, de acolo bandă roşie până aproape de vârf ( eu nu am mai văzut semnul pe ultima parte de urcuş, dar oricum traseul era evident)
   Dificultate: medie.
   Nu o sa uit: noi, 4 oameni fericiti - 2 mari şi 2 mici.
   În timp ce mâncam încercam să mă obişnuiesc cu ideea că asta e, plecăm pe traseu şi voi face câteva poze cu telefonul (e cunoscut faptul că atunci când ai mai mult te adaptezi mai greu la mai puțin, şi chiar dacă nu face poze rele nici telefonul, apoi nu este un Nikon). Doar ca Julien mi-a făcut cea mai frumoasă surpriză: a luat camera şi a mers o fugă în localitate să o încarce pe undeva. Ceea ce chiar mi-a dat posibilitatea să fac câteva poze, pentru care am fost foarte fericită!
   Prima parte a traseului era parcă o cameră verde. "Verde de Ceahlău" i-am zis eu fără să mă supere cacofonia. Un verde aşa, de primăvară! Se vede că pe-acolo plouă mai mult.
   Apoi am mers pe lângă un mic râu, la marginea pădurii. Apoi prin pădure. Aici am început să le spun poveşti ca să urce mai uşor. Inventate. Cu un rinocer căruia îi plăcea muzica la pian, despre un pui de tigru. Apoi prin zmeuriş înalt şi urzici (pe potecă, se înțelege). Aici a fost rândul lui Sebastian să spună o poveste: a spus despre Daniel în groapa cu lei, poveste adevărată din Biblie.
   Apoi prin jnepenis. Şi a venit rândul lui Julien să ne spună o poveste. A spus despre mai mulți oameni pescari, nevoiți să meargă pe mare din nou, prinşi de o furtună ( aici Sebastian întreabă: tata, ai fost şi tu?), mor toți gândindu-se la familiile lor.  Mie mi-au dat lacrimile iar Sebastian a revenit cu întrebările: cum îl chema pe primul care a murit? Câti ani avea, câți copii avea, şi aşa mai departr. Penultimul se numea George Clooney :) De fapt, este vorba de filmul Furtuna Perfectă. Cred că dacă l-aş vedea aş plânge încontinuu ( cred că totuşi am văzut câteva secvențe cândva, ori Julien e un aşa bun povestitor că m-a transpus acolo). Şi aşa am povestit noi până când am dat de afine. N-am putut să nu ne oprim să mâncăm afine, afine, afine, cât am putut de multe.
   Şi uite-aşa am ajuns lângă cabana Dochia. Poze, poze de familie, am scos trepiedul, am mâncat, apoi iar poze. În fața noastră se întindea un peisaj grăitor, plin de culoare, cu lacul Izvorul Muntelui ( sau Bicaz) pe fundal. Aici ne-am relaxat, copiii s-au jucat, au alergat, au fost Zorro mare şi Zorro mic.

afine

   De la cabană, pe semnul bandă roşie, am mers spre Vf. Toaca pe o porțiune de drum lejer, urmând ca spre final să avem o porțiune mai serioasă de urcat. Dar am ajuns, şi toate imaginile parcă ne aşteptau acolo pe noi special, doar să le imprimăm pe retină, în memoria noastră, în memoria camerei. Poze! Am scos trepiedul să facem poze toți 4. Spre Izvorul Muntelui, spre Durău, în toate punctele posibile.

viteazul in varf

   Trăirea aia, că eşti acolo, pe munte, că ai ajuns acolo unde ți-ai propus, chiar dacă a fost şi greu, că de-acum ai văzut ce vroiai să vezi şi că eşti mai bogat cu "1 vârf" în plus, cu o panoramă în plus, ei bine, trăirea aceea e suficientă, ea îți spune: gata, acum poți coborî. Mă gândeam deja că abia aştept să scriu despre asta.
   De acolo am coborât pe o scurtătură pe care ne-o indicase metereologul de serviciu, printr-un zmeuriş foarte des pe unde ne-a fost cam teamă, dar care ne-a tăiat din timpul ce-l mai aveam de făcut cam o oră. Oricum, am început sa cânt, aş fi vrut să cânte şi soțul şi copiii cu mine, doar suntem în vacanță şi ursul nu vine dacă e gălăgie! :) Dar n-au prea vrut aşa că în pădure am început să revin la spus poveşti, de data asta adevărate, fără să mai fabulez, din copilăria mea, cum a fost când s-a născut sora mea cea mai mică, cum era bunica mea... ( draga mea bunică, care la 7 zile după asta a murit, n-o să uit niciodată că am povestit de ea pe munte).
   Într-un final am ajuns la cort (pe care îl montasem de dimineață, cât fusese Julien să încarce camera). Într-o oră apunea soarele şi am avut şi timp foarte pe fugă să ne pregătim pentru a -2-a zi ( cu mâncare, cât de cât).
   A fost un traseu diversificat, foarte frumos, cu informații din loc în loc despre zona în care ne aflam - faună, floră - un timp valoros petrecut în familie, pe înălțimi. Prima zi plină în Ceahlău.

8. Muntii Fagaras - la 2544m. Moldoveanu, cel care ne numeste invingatori!

 

   Traseul 8: Munții Făgăraș, Valea Rea - Vf Viștea Mare (2524m) - Vf Moldoveanu - retur pe același traseu

   Data: 15 august 2016
   Timpi: Plecare la 12:00 de la Stâna din Valea Rea, în fapt o căbănuță/refugiu unde nu era nimeni  - la 16:20 eram pe Moldoveanu - la 20:20 înapoi unde lăsasem mașina, la Stâna din Valea Rea. Totalul drumeției a fost de 8 ore și 20 minute. La care adăugăm drumul de unde aveam cortul până la începutul traseului, și înapoi, parcurs cu mașina, adică încă 1 oră 40 la dus și 2 ore și 10 la întors (ne-am rătăcit puțin), fără puțin încă 4 ore în total pentru aproximativ 40-45 de km de drum forestier (dus-întors).
   Lipsuri: plasturii și coarda, le-am simțit lipsa.
   Echipa, ca și pe Valea lui Stan, 3 oameni mari și 3 copii de vârste variate (4 ani,7 ani și 13 ani).

   Ne trezim devreme. 7:30. Bine, nu foarte devreme. Sunt fericita și nerăbdătoare. Treptat, soarele își face loc în valea unde avem corturile, ceva mai departe de drumul forestier. Știm că trebuie să mai mergem pe drumul acela până ce vom porni pe traseu, dar nu știm exact cât. Dacă nu se grăbea noaptea asa repede sa se lase, am fi pus corturile undeva mai departe, mai lângă locul de pornire spre Moldoveanu.
   Moldoveanul acela de care am vorbit, la care m-am tot gândit... Nu e o idee veche, pe la începutul lui iulie m-am gândit serios să mergem acolo și am așteptat momentul, Julian era plecat, fără el nu aș fi mers.
   Inițial trebuia sa fie un traseu doar pentru noi, oamenii mari, ulterior am luat și copiii, tatăl lor abia se întorsese în țară, nu puteam să-i lăsăm acasă și nici la varianta de a merge mai întâi în Ceahlău nu m-am gândit, rămăsesem fixată pe Moldoveanu. În fine!
   Am făcut ceai, am mâncat, am strâns masa, am lăsat în cort ce era de lăsat, restul am pus în mașină, și am pornit la drum. 10:15.
   Cam târziu. Și încep deja să mă agit în sinea mea. Îmi trece pentru o vreme. Nici nu știu când zboară timpul. Cu cât înaintăm cu mașina cu atât vedem locuri mai frumoase de campat. Și semne că oamenii care merg pe munte au și umor, ca de exemplu acesta:

    După vreo 10 km ajungem la un baraj. În susul barajului, apa foarte curată, băieții zic că a 2-a zi vin să facă baie acolo (au renunțat apoi la idee, au făcut baie în râu acolo unde aveam cortul).
   Întâlnim la un moment dat un om, îl întrebăm cât mai e de mers cu mașina. 15/20 de km. Poftim?! Mergem înainte, oprim, umplem sticlele cu apă. Până la capătul drumului, unde avem în față imaginea asta:

   Am aflat apoi ca acea cascadă se numește Cascada din Valea Rea sau Cascada Văii Rele.
   E ceva de urcat, Moldoveanu nu se vede încă.

   Înaintând, ne dam seama că urcușul e mai solicitant decât credeam. La 12 reușisem să plecăm de la mașină pe traseul propriu zis (am mai întârziat până ce ne-am luat tot ce aveam nevoie). Încep iar să mă agit că e târziu. Mă calmez apoi. Cerul este curat, parca prea curat, mi-ar fi plăcut câțiva nori albi. Sebastian începe cu câte un comentariu, că a obosit, că era mai bine unde fusesem cu o zi înainte (Valea lui Stan). S-a calmat mai apoi și i-a trecut supărarea când am început să urcăm pieptiș pe bolovani spre Viștea (asta când mai aveam cam un sfert din traseul de dus). Se pare că i-a plăcut mai mult când a fost mai greu... Din păcate a trebuit să-i schimb bocancii, îl deranjau, i-am dat adidașii. A văzut cel mic, a vrut și el.

   Prima țintă pe care Julian a propus-o, ca sa le dea de lucru, era să ajungă sus, la locul unde începea să formeze râul cascada. Nici nu știau cât mai e după, nici eu nu știam încă. Ziceau că ajung acolo și fac baie în cascadă. Am ajuns, iar acolo era un peisaj într-adevăr mirific, un platou străbătut de un râu liniștit. Până să înceapă cascada, undeva mai sus, era râul puțin mai mare, Sebastian s-a bălăcit puțin acolo. S-au înviorat, porțiunea aceea a fost mai ușoară, apoi am început să urcăm spre Viștea.
   Sebastian era primul, stăteam în spatele lui să nu i se întâmple ceva. Apoi Julian cu Andrei, care vorbea într-una, cânta. În urmă, cumnata cu băiatul ei.
   Eram necăjită că este traseul asa de greu pentru copii, că am greșit luându-i, dar ei erau bine mersi.
   Ma uitam la Moldoveanu și-mi ziceam: Uite-l, vom ajunge! Vedeam norii, veneau, treceau; mă gândeam: off... de-ar fi senin când vom fi acolo, Doamne!
   Vorbeam cu Sebastian. Ma întreba: Mama, noi suntem pe Everest? M-a înviorat cu totul. Aș vrea eu! Nu, cum sa fim? El: Pai, ai zis ca e cel mai înalt munte unde suntem acum. Zic: da, din Romania! Everestul e cel mai înalt din toată lumea! Și continuam discuția despre munți și despre lume.
   Înaintam. Ne oprisem de vreo 3 ori pentru câte o napolitană, turtă dulce sau câte o bucățică de ciocolată. Unora le era foame. Nu-mi era nimic. Decât foame de Moldoveanu, să fiu acolo. De pe Viștea mai sunt doar 15 minute. Zic: ne oprim la întoarcere să mâncăm. Nici nu prea aveam unde acolo. Porțiunea de lanțuri a fost mai grea decât în pozele de pe net. Sau nu neapărat grea, ci mai periculoasă. În stânga era abrupt mare. Am trecut! Încă puțin!
   Și da, cea mai împlinitoare priveliște! Dumnezeu a făcut clipele acelea asa de frumoase! Cerul curat, cu nori exact cum îmi plac mie în depărtare! O imagine care sa dureze o viață.
   Am semnat în caietul Moldoveanului, am făcut poze, am privit. Le era foame, că altfel aș mai fi stat.. încă puțin. Era 16:20 când am ajuns pe vârf și am stat 20 de minute. Era destul de târziu pentru drumul ce-l aveam de făcut înapoi, asa că am început să coborâm. Crestele munților, culorile clare, norii albi și pufoși... totul era perfect!
   Am coborât vreme de 45 de minute pana am trecut de poteca îngustă cu bolovani. Undeva pe un platou deasupra Iezerului Triunghiular am mâncat. Soarele se retrăgea după creste. Oameni încă mai erau pe Moldoveanu.
   Ne-am continuat coborârea. Eram cu toții obosiți. Am ajuns la mașină la 20:20, tocmai când se întuneca, deci la timp.

   Dar mai găsește cortul în bezna aceea, căci la munte când e noapte...pai e noapte! Iar corturile erau mult în spate față de drum, lumina farurilor nu bătea până acolo. Avusesem 2 vecini în poiană, eram depărtați unii de alții, bănuiam că au plecat. Așa a fost. După vreo 2 ore de mers cu mașina am ajuns la cort (vreo 20 - 25 de minute le-am pierdut căutând locul exact).
   Traseul în imagini:

Primele priviri inapoi

o parte din cascada, undeva mai jos pe cursul ei

urcus

pe langa rau

de aici pica apa, e locul de curgere al raului, si se formeaza Cascada din Valea Rea

Aici e ca intr-o poveste sau ca intr-un vis frumos... Atat de aproape de imaginea creatiei lui Dumnezeu, cred....

Am intalnit magari.

privire inapoi

mergand si vorbind

Varful Vistea Mare

Inca putin

privelistea asta a fost pregatita pentru mine :)

Iata-l!

" Cine a ajuns pana aici  este un invingator!"

din varf

   Julian a făcut focul repede dar nimeni în afară de el nu mai voia să mănânce. Că doar până atunci vorbisem numai de urși. Așa că a aprins feștila și a venit și el la somn. Se supărase că îmi e frică de urs. Mi-era, inițial.
   Dar noaptea m-am trezit, am ieșit cu Sebastian să facă pipi, l-am așezat apoi la loc în sacul lui, apoi, când să închid cortul am zăbovit puțin. Nu-ți trebuie mai mult pentru a te umple cu o mie de senzații și trăiri pe care nici nu le poți descrie mai apoi...
   Feștila se stinsese. Cerul era luminos, plin de stele! O liniște spartă doar de sunetul apei din râu îmbrăca noaptea aceea. Așa mult mi-a plăcut! I-am mulțumit lui Dumnezeu pentru tot, nu-mi mai era niciun pic de frică. Am adormit la loc cu o mare mulțumire în suflet. Pentru copii, pentru soț, pentru Moldoveanu, pentru liniște.    
   Pentru tot.