Am ajuns târziu cu o seară înainte - dimineața pe la 9:30 plecasem din Murghiol (am avut o vacanță interesantă: mare, deltă, munte), dar ne-am oprit de vreo 3 ori şi s-a făcut târziu. Am găsit cu greu un loc unde sa punem cortul, lângă cabana Falon, dar se întunecase aproape aşa ca prima noapte am dormit în cabană.
Citisem că sunt anumite locuri unde poți campa dar nu mă gândisem că nu se poate deloc şi-n altă parte. Aveam aşadar 3 variante: 1- până în intrarea din Izvorul Muntelui în Parcul Național Ceahlău, într-o grădină de unde începea traseul spre vârf, deci un loc pe unde trecea toată lumea, şi mai mult, lângă pensiuni, restaurant şi ce mai era acolo. Gălăgie, circulație, etc. 2 - În apropierea punctului de pornire pe traseul axial spre vârf, lângă cabana Falon (în curtea lor, cum s-ar zice), şi 3 - Lângă Cabana Dochia, sus, după 3 ore - 3 ore si jumătate de mers cu toate cele în cârcă (cum altfel?)
Noi nu aveam numai cortul ci şi mâncare destulă pentru 3 zile, 4 guri, îmbrăcăminte ( nu atât pentru noi cât pentru copii, sacii noştri de dormit, sacii lor, izoprene, etc. Aşa că mereu căutăm un loc accesibil cu maşina ( pentru siguranță, mâncarea stă închisă bine în maşină noaptea) şi totodată retras, mai "de munte".
Aşa că, Falon să fie!
În prima seară am experimentat a-4-a metodă de cazare din călătoria noastră: cabana. Cabană de munte, fără curent electric, cu 2 wc-uri afară şi alte 2 toalete modern amenajate pe o latură a cabanei. Seara am mâncat la lumina lanternei, apoi le-am povestit copiilor despre Daniel ( cel din Biblie) mult timp, Andrei a adormit primul, Sebastian după ce i-am răspuns la mai multe întrebări legate de povestire.
Eu cu Julien am rămas apoi pe canapeaua din pridvor, înveliți, privind minunăția de cer cu stele fără număr. Apoi am mers la culcare cu imaginea aceasta aşa de frumoasă în minte. Mi-a rămas aşa în cap că în nopțile petrecute în Ceahlău am dormit la un hotel de un milion de stele (fie ea camera cabanei, fie cortul), pentru ca într-adevăr nu am mai văzut din Retezat cred atât de multe stele pe cer... şi expresia aceasta folosită de iubitorii de munte mi se pare perfecta şi potrivită.
O singură supărare aveam: că rămăsesem fără baterie la camera foto. Eram în Ceahlau de unde vroiam de mai bine de un an să fiu, aveam trepiedul cu mine dar nu-mi funcționa aparatul ( trebuie să-mi cumpăr o baterie de rezervă!).
Revin la ziua traseului:
26 august 2016
Traseul: cabana Falon - cabana Dochia - Vf. Toaca (1904 m) - cabana Falon ( o parte din drumul de intoarcere l-am făcut pe scurtătură)
Timpi: 11:00 plecare pe traseu - la 16:30 eram în Vf. Toaca - la 18:45 am ajuns înapoi la cort. În total: 7 ore si 45 minute.
Marcaj: triunghi albastru până la cabana Dochia, de acolo bandă roşie până aproape de vârf ( eu nu am mai văzut semnul pe ultima parte de urcuş, dar oricum traseul era evident)
Dificultate: medie.
Nu o sa uit: noi, 4 oameni fericiti - 2 mari şi 2 mici.
În timp ce mâncam încercam să mă obişnuiesc cu ideea că asta e, plecăm pe traseu şi voi face câteva poze cu telefonul (e cunoscut faptul că atunci când ai mai mult te adaptezi mai greu la mai puțin, şi chiar dacă nu face poze rele nici telefonul, apoi nu este un Nikon). Doar ca Julien mi-a făcut cea mai frumoasă surpriză: a luat camera şi a mers o fugă în localitate să o încarce pe undeva. Ceea ce chiar mi-a dat posibilitatea să fac câteva poze, pentru care am fost foarte fericită!
Prima parte a traseului era parcă o cameră verde. "Verde de Ceahlău" i-am zis eu fără să mă supere cacofonia. Un verde aşa, de primăvară! Se vede că pe-acolo plouă mai mult.
Apoi am mers pe lângă un mic râu, la marginea pădurii. Apoi prin pădure. Aici am început să le spun poveşti ca să urce mai uşor. Inventate. Cu un rinocer căruia îi plăcea muzica la pian, despre un pui de tigru. Apoi prin zmeuriş înalt şi urzici (pe potecă, se înțelege). Aici a fost rândul lui Sebastian să spună o poveste: a spus despre Daniel în groapa cu lei, poveste adevărată din Biblie.
Apoi prin jnepenis. Şi a venit rândul lui Julien să ne spună o poveste. A spus despre mai mulți oameni pescari, nevoiți să meargă pe mare din nou, prinşi de o furtună ( aici Sebastian întreabă: tata, ai fost şi tu?), mor toți gândindu-se la familiile lor. Mie mi-au dat lacrimile iar Sebastian a revenit cu întrebările: cum îl chema pe primul care a murit? Câti ani avea, câți copii avea, şi aşa mai departr. Penultimul se numea George Clooney :) De fapt, este vorba de filmul Furtuna Perfectă. Cred că dacă l-aş vedea aş plânge încontinuu ( cred că totuşi am văzut câteva secvențe cândva, ori Julien e un aşa bun povestitor că m-a transpus acolo). Şi aşa am povestit noi până când am dat de afine. N-am putut să nu ne oprim să mâncăm afine, afine, afine, cât am putut de multe.
Şi uite-aşa am ajuns lângă cabana Dochia. Poze, poze de familie, am scos trepiedul, am mâncat, apoi iar poze. În fața noastră se întindea un peisaj grăitor, plin de culoare, cu lacul Izvorul Muntelui ( sau Bicaz) pe fundal. Aici ne-am relaxat, copiii s-au jucat, au alergat, au fost Zorro mare şi Zorro mic.
De la cabană, pe semnul bandă roşie, am mers spre Vf. Toaca pe o porțiune de drum lejer, urmând ca spre final să avem o porțiune mai serioasă de urcat. Dar am ajuns, şi toate imaginile parcă ne aşteptau acolo pe noi special, doar să le imprimăm pe retină, în memoria noastră, în memoria camerei. Poze! Am scos trepiedul să facem poze toți 4. Spre Izvorul Muntelui, spre Durău, în toate punctele posibile.
Trăirea aia, că eşti acolo, pe munte, că ai ajuns acolo unde ți-ai propus, chiar dacă a fost şi greu, că de-acum ai văzut ce vroiai să vezi şi că eşti mai bogat cu "1 vârf" în plus, cu o panoramă în plus, ei bine, trăirea aceea e suficientă, ea îți spune: gata, acum poți coborî. Mă gândeam deja că abia aştept să scriu despre asta.
De acolo am coborât pe o scurtătură pe care ne-o indicase metereologul de serviciu, printr-un zmeuriş foarte des pe unde ne-a fost cam teamă, dar care ne-a tăiat din timpul ce-l mai aveam de făcut cam o oră. Oricum, am început sa cânt, aş fi vrut să cânte şi soțul şi copiii cu mine, doar suntem în vacanță şi ursul nu vine dacă e gălăgie! :) Dar n-au prea vrut aşa că în pădure am început să revin la spus poveşti, de data asta adevărate, fără să mai fabulez, din copilăria mea, cum a fost când s-a născut sora mea cea mai mică, cum era bunica mea... ( draga mea bunică, care la 7 zile după asta a murit, n-o să uit niciodată că am povestit de ea pe munte).
Într-un final am ajuns la cort (pe care îl montasem de dimineață, cât fusese Julien să încarce camera). Într-o oră apunea soarele şi am avut şi timp foarte pe fugă să ne pregătim pentru a -2-a zi ( cu mâncare, cât de cât).
A fost un traseu diversificat, foarte frumos, cu informații din loc în loc despre zona în care ne aflam - faună, floră - un timp valoros petrecut în familie, pe înălțimi. Prima zi plină în Ceahlău.
În prima seară am experimentat a-4-a metodă de cazare din călătoria noastră: cabana. Cabană de munte, fără curent electric, cu 2 wc-uri afară şi alte 2 toalete modern amenajate pe o latură a cabanei. Seara am mâncat la lumina lanternei, apoi le-am povestit copiilor despre Daniel ( cel din Biblie) mult timp, Andrei a adormit primul, Sebastian după ce i-am răspuns la mai multe întrebări legate de povestire.
Eu cu Julien am rămas apoi pe canapeaua din pridvor, înveliți, privind minunăția de cer cu stele fără număr. Apoi am mers la culcare cu imaginea aceasta aşa de frumoasă în minte. Mi-a rămas aşa în cap că în nopțile petrecute în Ceahlău am dormit la un hotel de un milion de stele (fie ea camera cabanei, fie cortul), pentru ca într-adevăr nu am mai văzut din Retezat cred atât de multe stele pe cer... şi expresia aceasta folosită de iubitorii de munte mi se pare perfecta şi potrivită.
O singură supărare aveam: că rămăsesem fără baterie la camera foto. Eram în Ceahlau de unde vroiam de mai bine de un an să fiu, aveam trepiedul cu mine dar nu-mi funcționa aparatul ( trebuie să-mi cumpăr o baterie de rezervă!).
Revin la ziua traseului:
26 august 2016
Traseul: cabana Falon - cabana Dochia - Vf. Toaca (1904 m) - cabana Falon ( o parte din drumul de intoarcere l-am făcut pe scurtătură)
Timpi: 11:00 plecare pe traseu - la 16:30 eram în Vf. Toaca - la 18:45 am ajuns înapoi la cort. În total: 7 ore si 45 minute.
Marcaj: triunghi albastru până la cabana Dochia, de acolo bandă roşie până aproape de vârf ( eu nu am mai văzut semnul pe ultima parte de urcuş, dar oricum traseul era evident)
Dificultate: medie.
Nu o sa uit: noi, 4 oameni fericiti - 2 mari şi 2 mici.
În timp ce mâncam încercam să mă obişnuiesc cu ideea că asta e, plecăm pe traseu şi voi face câteva poze cu telefonul (e cunoscut faptul că atunci când ai mai mult te adaptezi mai greu la mai puțin, şi chiar dacă nu face poze rele nici telefonul, apoi nu este un Nikon). Doar ca Julien mi-a făcut cea mai frumoasă surpriză: a luat camera şi a mers o fugă în localitate să o încarce pe undeva. Ceea ce chiar mi-a dat posibilitatea să fac câteva poze, pentru care am fost foarte fericită!
Prima parte a traseului era parcă o cameră verde. "Verde de Ceahlău" i-am zis eu fără să mă supere cacofonia. Un verde aşa, de primăvară! Se vede că pe-acolo plouă mai mult.
Apoi am mers pe lângă un mic râu, la marginea pădurii. Apoi prin pădure. Aici am început să le spun poveşti ca să urce mai uşor. Inventate. Cu un rinocer căruia îi plăcea muzica la pian, despre un pui de tigru. Apoi prin zmeuriş înalt şi urzici (pe potecă, se înțelege). Aici a fost rândul lui Sebastian să spună o poveste: a spus despre Daniel în groapa cu lei, poveste adevărată din Biblie.
Apoi prin jnepenis. Şi a venit rândul lui Julien să ne spună o poveste. A spus despre mai mulți oameni pescari, nevoiți să meargă pe mare din nou, prinşi de o furtună ( aici Sebastian întreabă: tata, ai fost şi tu?), mor toți gândindu-se la familiile lor. Mie mi-au dat lacrimile iar Sebastian a revenit cu întrebările: cum îl chema pe primul care a murit? Câti ani avea, câți copii avea, şi aşa mai departr. Penultimul se numea George Clooney :) De fapt, este vorba de filmul Furtuna Perfectă. Cred că dacă l-aş vedea aş plânge încontinuu ( cred că totuşi am văzut câteva secvențe cândva, ori Julien e un aşa bun povestitor că m-a transpus acolo). Şi aşa am povestit noi până când am dat de afine. N-am putut să nu ne oprim să mâncăm afine, afine, afine, cât am putut de multe.
Şi uite-aşa am ajuns lângă cabana Dochia. Poze, poze de familie, am scos trepiedul, am mâncat, apoi iar poze. În fața noastră se întindea un peisaj grăitor, plin de culoare, cu lacul Izvorul Muntelui ( sau Bicaz) pe fundal. Aici ne-am relaxat, copiii s-au jucat, au alergat, au fost Zorro mare şi Zorro mic.
 |
| afine |
De la cabană, pe semnul bandă roşie, am mers spre Vf. Toaca pe o porțiune de drum lejer, urmând ca spre final să avem o porțiune mai serioasă de urcat. Dar am ajuns, şi toate imaginile parcă ne aşteptau acolo pe noi special, doar să le imprimăm pe retină, în memoria noastră, în memoria camerei. Poze! Am scos trepiedul să facem poze toți 4. Spre Izvorul Muntelui, spre Durău, în toate punctele posibile.
 |
| viteazul in varf |
Trăirea aia, că eşti acolo, pe munte, că ai ajuns acolo unde ți-ai propus, chiar dacă a fost şi greu, că de-acum ai văzut ce vroiai să vezi şi că eşti mai bogat cu "1 vârf" în plus, cu o panoramă în plus, ei bine, trăirea aceea e suficientă, ea îți spune: gata, acum poți coborî. Mă gândeam deja că abia aştept să scriu despre asta.
De acolo am coborât pe o scurtătură pe care ne-o indicase metereologul de serviciu, printr-un zmeuriş foarte des pe unde ne-a fost cam teamă, dar care ne-a tăiat din timpul ce-l mai aveam de făcut cam o oră. Oricum, am început sa cânt, aş fi vrut să cânte şi soțul şi copiii cu mine, doar suntem în vacanță şi ursul nu vine dacă e gălăgie! :) Dar n-au prea vrut aşa că în pădure am început să revin la spus poveşti, de data asta adevărate, fără să mai fabulez, din copilăria mea, cum a fost când s-a născut sora mea cea mai mică, cum era bunica mea... ( draga mea bunică, care la 7 zile după asta a murit, n-o să uit niciodată că am povestit de ea pe munte).
Într-un final am ajuns la cort (pe care îl montasem de dimineață, cât fusese Julien să încarce camera). Într-o oră apunea soarele şi am avut şi timp foarte pe fugă să ne pregătim pentru a -2-a zi ( cu mâncare, cât de cât).
A fost un traseu diversificat, foarte frumos, cu informații din loc în loc despre zona în care ne aflam - faună, floră - un timp valoros petrecut în familie, pe înălțimi. Prima zi plină în Ceahlău.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu