miercuri, 21 septembrie 2016

8. Muntii Fagaras - la 2544m. Moldoveanu, cel care ne numeste invingatori!

 

   Traseul 8: Fagaras, Valea Rea - Vf Vistea Mare (2524m) - Vf Moldoveanu - retur pe acelasi traseu

   Data: 15 august 2016
   Timpi: Plecare la 12:00 de la Stana din Valea Rea, in fapt o cabanuta/refugiu unde nu era nimeni  - la 16:20 eram pe Moldoveanu - LA 20:20 inapoi unde lasasem masina, la Stana din Valea Rea. Totalul drumetiei a fost de 8 ore si 20 minute. La care adaugam drumul de unde aveam cortul pana la inceputul traseului, si inapoi, parcurs cu masina, adica inca 1ora 40 la dus si 2 ore si 10 la intors (ne-am ratacit putin), fara putin inca 4 ore in total pentru aproximativ 40-45 de km de drum forestier (dus-intors).
   Lipsuri: plasturii si coarda, le-am simtit lipsa.
   Echipa, ca si pe Valea lui Stan, 3 oameni mari si 3 copii de varste variate (4ani,7 ani si 13 ani).

   Ne trezim devreme. 7:30. Bine, nu foarte devreme. Sunt fericita si nerabdatoare. Treptat, soarele isi face loc in valea unde avem corturile, ceva mai departe de drumul forestier. Stim ca trebuie sa mai mergem si noi pe drumul acela pana ce vom porni pe traseu, dar nu stim exact cat. Daca nu se grabea noaptea asa repede sa se lase, am fi pus corturile undeva mai departe, mai langa locul de pornire spre Moldoveanu.
   Moldoveanul acela de care am vorbit, la care m-am tot gandit... Nu e o idee veche, pe la inceputul lui iulie m-am gandit serios sa mergem acolo si am asteptat momentul, Julien era plecat, fara el nu as fi mers.
   Initial trebuia sa fie un traseu doar pentru noi, oamenii mari, ulterior am luat si copiii, tatal lor abia se intorsese in tara, nu puteam sa-i lasam acasa si nici la varianta de a merge mai intai in Ceahlau nu m-am gandit, ramasesem fixata pe Moldoveanu. In fine!
   Am facut ceai, am mancat, am strans masa, am lasat in cort ce era de lasat, restul am pus in masina, si am pornit la drum. 10:15.
   Cam tarziu. Si incep deja sa ma agit in sinea mea. Imi trece pentru o vreme. Nici nu stiu cand zboara timpul. Cu cat inaintam cu masina cu atat vedem locuri mai frumoase de campat. Si semne ca oamenii care merg pe munte au si umor, ca de exemplu acesta:


    Dupa vreo 10 km ajungem la un baraj. In susul barajului, apa foarte curata, baietii zic ca a 2-a zi vin sa faca baie acolo (au renuntat apoi la idee, au facut baie in rau acolo unde aveam cortul).
   Intalnim la un moment dat un om, il intrebam cat mai e de mers cu masina. 15/20 de km. Poftim?! Mergem inainte, oprim, umplem sticlele cu apa. Pana la capatul drumului, unde avem in fata imaginea asta:



   Am aflat apoi ca acea cascada se numeste Cascada din Valea Rea sau Cascada Vaii Rele.
   E ceva de urcat, Moldoveanu nu se vede inca.
   Inaintand, ne dam seama ca urcusul e mai solicitant decat credeam. La 12 reusisem sa plecam de la masina pe traseul propriu zis (am mai intarziat pana ce ne-am luat tot ce aveam nevoie). Incep iar sa ma agit ca e tarziu. Ma calmez apoi. Cerul este curat, parca prea curat, mi-ar fi placut cativa nori albi. Sebastian incepe cu cate un comentariu, ca a obosit, ca era mai bine unde fusesem cu o zi inainte (Valea lui Stan). S-a mai calmat apoi si i-a trecut supararea cand am inceput sa urcam pieptis pe bolovani spre Vistea. Ciudat copil, cand era atat de greu, lui ii placea! Din pacate a trebuit sa-i schimb bocancii, il deranjau, i-am dat adidasii. A vazut cel mic, a vrut si el.
   Prima tinta pe care Julien a propus-o, ca sa le dea de lucru, era sa ajunga sus la unde incepea sa formeze raul cascada. Nici nu stiau cat mai e dupa, nici eu nu stiam inca. Ziceau ca ajung acolo si fac baie in cascada. Am ajuns, iar acolo era un peisaj intr-adevar mirific, un platou strabatut de un rau linistit. Pana sa inceapa cascada, undeva mai sus, era raul putin mai mare, Sebastian s-a balacit putin acolo. S-au inviorat, portiunea aceea a fost mai usoara, apoi am inceput sa urcam spre Vistea
   Sebastian era primul, stateam in spatele lui sa nu i se intample ceva. Apoi Julien cu Andrei, care vorbea intr-una, canta. In urma, cumnata cu baiatul ei.
   Eram necajita ca este traseul asa de greu, ca am gresit luand copiii, dar ei erau bine mersi.
   Ma uitam la Moldoveanu si-mi ziceam: Uite-l, vom ajunge! Vedeam norii, veneau, treceau; ma gandeam: off... de-ar fi senin cand vom fi acolo, Doamne!
   Vorbeam cu Sebastian. Ma intreaba: Mama, noi suntem pe Everest? M-a inviorat cu totul. As vrea eu! Nu, cum sa fim? El: Pai, ai zis ca e cel mai inalt munte unde suntem acum. Zic: da, din Romania! Everestul e cel mai inalt din toata lumea! Si continuam discutia despre munti si despre lume.
   Inaintam. Ne oprisem de vreo 3 ori pentru cate o napolitana, turta dulce sau cate o bucatica de ciocolata. Unora le era foame. Nu-mi era nimic. Decat foame de Moldoveanu, sa fiu acolo. De pe Vistea mai sunt doar 15 minute. Zic: ne oprim la intoarcere sa mancam. Nici nu prea avem unde acolo. Portiunea de lanturi a fost mai grea decat in pozele de pe net. Sau nu neaparat grea, ci mai periculoasa. In stanga era abrupt mare. Si noi eram cu copiii, si ce prostie, fara sfoara! Am trecut! Inca putin!
   Si da, cea mai implinitoare priveliste! Dumnezeu a facut clipele acelea asa de frumoase! Cerul curat, cu nori exact cum imi plac mie in departare! O imagine care sa dureze o viata.
   Am semnat in caietul Moldoveanului, am facut poze, am privit. Le era foame, ca altfel as mai fi stat.. inca putin. Era 16:20 cand am ajuns pe varf si am stat 20 de minute. Era destul de tarziu pentru drumul ce-l aveam de facut inapoi, asa ca am inceput sa coboram. Crestele muntilor, culorile clare, norii albi si pufosi... totul era perfect!
   Am coborat vreme de 45 de minute pana am trecut de poteca ingusta cu bolovani. Undeva pe un platou deasupra Iezerului Triunghiular am mancat. Soarele se retragea dupa creste. Oameni inca mai erau pe Moldoveanu.
   Ne-am continuat coborarea. Eram cu totii obositi. Am ajuns la masina la 20:20, tocmai cand se intuneca, deci la timp.

   Dar mai gaseste cortul in bezna aceea, caci la munte cand e noapte...pai e noapte! Iar corturile erau mult in spate fata de drum, lumina farurilor nu batea pana acolo. Avusesem 2 vecini in poiana, eram departati unii de altii, banuiam ca au plecat. Asa a fost. Dupa vreo 2 ore de mers cu masina am ajuns la cort (vreo 20 - 25 de minute le-am pierdut cautand locul exact).
   Traseul in imagini:



Primele priviri inapoi

o parte din cascada, undeva mai jos pe cursul ei



urcus

pe langa rau

de aici pica apa, e locul de curgere al raului, si se formeaza Cascada din Valea Rea



Aici e ca intr-o poveste sau ca intr-un vis frumos... Atat de aproape de imaginea creatiei lui Dumnezeu, cred....

Am intalnit magari.


privire inapoi

mergand si vorbind



Varful Vistea Mare




Inca putin

privelistea asta a fost pregatita pentru mine :)

Iata-l!

" Cine a ajuns pana aici  este un invingator!"

din varf



   Julien a facut focul repede dar nimeni afara de el nu mai vroia sa manance. Ca doar pana atunci vorbisem numai de ursi. Asa ca a aprins festila si a venit si el la somn. Se suparase ca imi e frica de urs. Mi-era, initial.
   Dar noaptea m-am trezit, am iesit cu Sebastian sa faca pipi, l-am asezat apoi la loc in sacul lui, apoi, cand sa inchid cortul am zabovit putin.
   Festila se stinsese. Cerul era luminos, plin de stele! O liniste sparta doar de sunetul apei din rau imbraca noaptea aceea. Asa mult mi-a placut! I-am multumit lui Dumnezeu pentru tot, nu-mi mai era niciun pic de frica. Am adormit la loc cu o mare multumire in suflet. Pentru copii, pentru sot, pentru Moldoveanu, pentru liniste.    
   Pentru tot.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu