8. Muntii Fagaras - la 2544m. Moldoveanu, cel care ne numeste invingatori!

 

   Traseul 8: Munții Făgăraș, Valea Rea - Vf Viștea Mare (2524m) - Vf Moldoveanu - retur pe același traseu

   Data: 15 august 2016
   Timpi: Plecare la 12:00 de la Stâna din Valea Rea, în fapt o căbănuță/refugiu unde nu era nimeni  - la 16:20 eram pe Moldoveanu - la 20:20 înapoi unde lăsasem mașina, la Stâna din Valea Rea. Totalul drumeției a fost de 8 ore și 20 minute. La care adăugăm drumul de unde aveam cortul până la începutul traseului, și înapoi, parcurs cu mașina, adică încă 1 oră 40 la dus și 2 ore și 10 la întors (ne-am rătăcit puțin), fără puțin încă 4 ore în total pentru aproximativ 40-45 de km de drum forestier (dus-întors).
   Lipsuri: plasturii și coarda, le-am simțit lipsa.
   Echipa, ca și pe Valea lui Stan, 3 oameni mari și 3 copii de vârste variate (4 ani,7 ani și 13 ani).

   Ne trezim devreme. 7:30. Bine, nu foarte devreme. Sunt fericita și nerăbdătoare. Treptat, soarele își face loc în valea unde avem corturile, ceva mai departe de drumul forestier. Știm că trebuie să mai mergem pe drumul acela până ce vom porni pe traseu, dar nu știm exact cât. Dacă nu se grăbea noaptea asa repede sa se lase, am fi pus corturile undeva mai departe, mai lângă locul de pornire spre Moldoveanu.
   Moldoveanul acela de care am vorbit, la care m-am tot gândit... Nu e o idee veche, pe la începutul lui iulie m-am gândit serios să mergem acolo și am așteptat momentul, Julian era plecat, fără el nu aș fi mers.
   Inițial trebuia sa fie un traseu doar pentru noi, oamenii mari, ulterior am luat și copiii, tatăl lor abia se întorsese în țară, nu puteam să-i lăsăm acasă și nici la varianta de a merge mai întâi în Ceahlău nu m-am gândit, rămăsesem fixată pe Moldoveanu. În fine!
   Am făcut ceai, am mâncat, am strâns masa, am lăsat în cort ce era de lăsat, restul am pus în mașină, și am pornit la drum. 10:15.
   Cam târziu. Și încep deja să mă agit în sinea mea. Îmi trece pentru o vreme. Nici nu știu când zboară timpul. Cu cât înaintăm cu mașina cu atât vedem locuri mai frumoase de campat. Și semne că oamenii care merg pe munte au și umor, ca de exemplu acesta:

    După vreo 10 km ajungem la un baraj. În susul barajului, apa foarte curată, băieții zic că a 2-a zi vin să facă baie acolo (au renunțat apoi la idee, au făcut baie în râu acolo unde aveam cortul).
   Întâlnim la un moment dat un om, îl întrebăm cât mai e de mers cu mașina. 15/20 de km. Poftim?! Mergem înainte, oprim, umplem sticlele cu apă. Până la capătul drumului, unde avem în față imaginea asta:

   Am aflat apoi ca acea cascadă se numește Cascada din Valea Rea sau Cascada Văii Rele.
   E ceva de urcat, Moldoveanu nu se vede încă.

   Înaintând, ne dam seama că urcușul e mai solicitant decât credeam. La 12 reușisem să plecăm de la mașină pe traseul propriu zis (am mai întârziat până ce ne-am luat tot ce aveam nevoie). Încep iar să mă agit că e târziu. Mă calmez apoi. Cerul este curat, parca prea curat, mi-ar fi plăcut câțiva nori albi. Sebastian începe cu câte un comentariu, că a obosit, că era mai bine unde fusesem cu o zi înainte (Valea lui Stan). S-a calmat mai apoi și i-a trecut supărarea când am început să urcăm pieptiș pe bolovani spre Viștea (asta când mai aveam cam un sfert din traseul de dus). Se pare că i-a plăcut mai mult când a fost mai greu... Din păcate a trebuit să-i schimb bocancii, îl deranjau, i-am dat adidașii. A văzut cel mic, a vrut și el.

   Prima țintă pe care Julian a propus-o, ca sa le dea de lucru, era să ajungă sus, la locul unde începea să formeze râul cascada. Nici nu știau cât mai e după, nici eu nu știam încă. Ziceau că ajung acolo și fac baie în cascadă. Am ajuns, iar acolo era un peisaj într-adevăr mirific, un platou străbătut de un râu liniștit. Până să înceapă cascada, undeva mai sus, era râul puțin mai mare, Sebastian s-a bălăcit puțin acolo. S-au înviorat, porțiunea aceea a fost mai ușoară, apoi am început să urcăm spre Viștea.
   Sebastian era primul, stăteam în spatele lui să nu i se întâmple ceva. Apoi Julian cu Andrei, care vorbea într-una, cânta. În urmă, cumnata cu băiatul ei.
   Eram necăjită că este traseul asa de greu pentru copii, că am greșit luându-i, dar ei erau bine mersi.
   Ma uitam la Moldoveanu și-mi ziceam: Uite-l, vom ajunge! Vedeam norii, veneau, treceau; mă gândeam: off... de-ar fi senin când vom fi acolo, Doamne!
   Vorbeam cu Sebastian. Ma întreba: Mama, noi suntem pe Everest? M-a înviorat cu totul. Aș vrea eu! Nu, cum sa fim? El: Pai, ai zis ca e cel mai înalt munte unde suntem acum. Zic: da, din Romania! Everestul e cel mai înalt din toată lumea! Și continuam discuția despre munți și despre lume.
   Înaintam. Ne oprisem de vreo 3 ori pentru câte o napolitană, turtă dulce sau câte o bucățică de ciocolată. Unora le era foame. Nu-mi era nimic. Decât foame de Moldoveanu, să fiu acolo. De pe Viștea mai sunt doar 15 minute. Zic: ne oprim la întoarcere să mâncăm. Nici nu prea aveam unde acolo. Porțiunea de lanțuri a fost mai grea decât în pozele de pe net. Sau nu neapărat grea, ci mai periculoasă. În stânga era abrupt mare. Am trecut! Încă puțin!
   Și da, cea mai împlinitoare priveliște! Dumnezeu a făcut clipele acelea asa de frumoase! Cerul curat, cu nori exact cum îmi plac mie în depărtare! O imagine care sa dureze o viață.
   Am semnat în caietul Moldoveanului, am făcut poze, am privit. Le era foame, că altfel aș mai fi stat.. încă puțin. Era 16:20 când am ajuns pe vârf și am stat 20 de minute. Era destul de târziu pentru drumul ce-l aveam de făcut înapoi, asa că am început să coborâm. Crestele munților, culorile clare, norii albi și pufoși... totul era perfect!
   Am coborât vreme de 45 de minute pana am trecut de poteca îngustă cu bolovani. Undeva pe un platou deasupra Iezerului Triunghiular am mâncat. Soarele se retrăgea după creste. Oameni încă mai erau pe Moldoveanu.
   Ne-am continuat coborârea. Eram cu toții obosiți. Am ajuns la mașină la 20:20, tocmai când se întuneca, deci la timp.

   Dar mai găsește cortul în bezna aceea, căci la munte când e noapte...pai e noapte! Iar corturile erau mult în spate față de drum, lumina farurilor nu bătea până acolo. Avusesem 2 vecini în poiană, eram depărtați unii de alții, bănuiam că au plecat. Așa a fost. După vreo 2 ore de mers cu mașina am ajuns la cort (vreo 20 - 25 de minute le-am pierdut căutând locul exact).
   Traseul în imagini:

Primele priviri inapoi

o parte din cascada, undeva mai jos pe cursul ei

urcus

pe langa rau

de aici pica apa, e locul de curgere al raului, si se formeaza Cascada din Valea Rea

Aici e ca intr-o poveste sau ca intr-un vis frumos... Atat de aproape de imaginea creatiei lui Dumnezeu, cred....

Am intalnit magari.

privire inapoi

mergand si vorbind

Varful Vistea Mare

Inca putin

privelistea asta a fost pregatita pentru mine :)

Iata-l!

" Cine a ajuns pana aici  este un invingator!"

din varf

   Julian a făcut focul repede dar nimeni în afară de el nu mai voia să mănânce. Că doar până atunci vorbisem numai de urși. Așa că a aprins feștila și a venit și el la somn. Se supărase că îmi e frică de urs. Mi-era, inițial.
   Dar noaptea m-am trezit, am ieșit cu Sebastian să facă pipi, l-am așezat apoi la loc în sacul lui, apoi, când să închid cortul am zăbovit puțin. Nu-ți trebuie mai mult pentru a te umple cu o mie de senzații și trăiri pe care nici nu le poți descrie mai apoi...
   Feștila se stinsese. Cerul era luminos, plin de stele! O liniște spartă doar de sunetul apei din râu îmbrăca noaptea aceea. Așa mult mi-a plăcut! I-am mulțumit lui Dumnezeu pentru tot, nu-mi mai era niciun pic de frică. Am adormit la loc cu o mare mulțumire în suflet. Pentru copii, pentru soț, pentru Moldoveanu, pentru liniște.    
   Pentru tot.