Sus în Caucazul georgian: Koruldi Lakes

Am în fața ochilor minții mele un vârf muntos ascuțit, format de fapt din două creste ascuțite, stâncos, acoperit pe o parte cu zăpadă, mai gros la bază, ca o piramidă pierzându-și din grosime odată cu înălțimea. E Ushba, și dintre toți, el părea regele acolo..

Ushba

Înaintam pe traseul care ducea la lacuri, căldura ne ofilea treptat, ne durea cerul gurii de la sete, ne mai potoleam cu câte un capac cu apă. Câtă apă băusem în ziua aceea și totuși simțeam setea ca nicicând altundeva înainte. Aveam o vagă bănuială că sus vom găsi apă, deși izvor citisem că nu ar fi, dar deja drumul pe care mașinile de teren ne făceau parcă în ciudă, depășindu-ne, ei bine, deja drumul acesta ne dădea de gândit.
Necazul era și mai mare pentru că Julian asta avusese în minte, să mergem cu mașina, căci așa citisem, că se poate, doar că sfătuitorii locali ne spuseseră că se poate numai cu 4x4. Păi și a noastră tot 4x4. Nu! 4x4 adică mai înaltă! Julian: Merge și asta. Ei: nu, înaltă, sus. (Prin Mestia găseai afișe cu oferte pentru excursie la Koruldi Lakes cu mașini de teren). Din păcate nu am găsit drumul, că altfel... dacă urcam cu mașina până la lacuri, urcam apoi mai sus, până la peste 3000 m. Pentru asta mi-a părut rău și mie, mai ales că drumul era tare tare bun și pentru mașinuța noastră, lucru pe care Julian mi-l spunea mereu, de parcă ar fi fost vina mea (sau numai vina mea).
Ziua începuse cu un mic dejun bogat, servit în tihnă, de parcă nu am fi avut de făcut un traseu de o zi întreagă. Dar totuși de ce să ne grăbim, că doar era ultima zi acolo, parcă așa și ar trebui, gustat totul pe îndelete. Nu de mâncare zic, ci de momente, fiecare clipă... A mai durat apoi să ne strângem bagajele, să le așezăm în mașină. Ne-am luat apoi la revedere de la gazde și gata, am plecat. După ce am mai cumpărat câte ceva ca să avem mâncare la noi pe munte, am urcat cu mașina spre turnurile de piatră, iarăși urcarea aceea în pantă foarte mare. Pe undeva pe-acolo pe sus, de unde se vedea orășelul, am lăsat mașina. Aici era primul indicator care arăta direcția de urmat, undeva mai sus a fost și un al doilea, în rest drumul aș putea spune că era evident (fiind singurul drum), și circulat de asemenea.

Mestia

Primul indicator

Vederi

Nu am făcut prea mult din drum și eu deja eram epuizată. Aveam ceva dureri de burtă, iar asta nu-mi dădea voie să mă bucur de nimic, în combinație cu căldura foarte mare (ca de august, dar parcă nu cum știam eu că este în august la munte); nu mi s-a întâmplat niciodată ca atunci dar m-am oprit și am zis că vreau să ne întoarcem. Julian se uita zăpăcit, de parcă nu știa dacă să râdă sau să fie serios, nu prea înțelegea ce și cum, copiii cum au auzit s-au înviorat, abia așteptau să schimbe direcția spre vale. Când m-a văzut Julian că o dau în plâns, m-a alintat puțin cu o glumă de-a lui, mi-a ținut un scurt discurs motivațional, de-ăla gen nu renunța, poți, când vei mai avea ocazia să fii aici, am făcut 2500 de km, etc, la care a adăugat că a văzut el că nu mai pot ca pe vremuri, aia e, ai îmbătrânit și tu (la care eu am ripostat că atunci când mi s-a părut foarte greu în Piatra Craiului eram încă bolnavă, că tusea aia de câteva luni m-a slăbit, apoi cu jale am ajuns să zic că așa o fi, nu o să  mă mai pot bucura de munte etc, jale de-asta la care băieții se uitau ca la o piesă de teatru) după care m-a trimis să caut o toaletă prin pădure, și aia a fost. :) Nu mi-am revenit eu cu totul dar pauza de discuții plus o îmbrățișare duioasă de-a lui Julian, după faza cu îmbătrânitul, m-au mai înviorat. Scurtă a mai fost bucuria copiilor, și apoi spuneau tot timpul: numai din vina lui tata, că a trebuit el să o convingă pe mama că nu e bine să ne întoarcem.
Acum serios, având în vedere și starea mea, și căldura, și faptul că sticlele noastre de apă s-au golit repede (și nu aveam puțină apă), am găsit apoi un izvor pe la jumătatea drumului, am băut și le-am reumplut, dar a fost un traseu greu, sau chiar foarte greu. Și cred că datorită tuturor acestor factori adunați.
Pe de altă parte, peisajele erau o răsplată peste măsura efortului nostru. Urcai, urcai, și erau vârfuri, lanțuri muntoase chiar, de jur împrejur, tot mai înalte decât ce lăsam în urmă. Șiruri de munți în urmă, alții înainte, mai sus, și Ushba veghetorul tuturor, înainte.

Când am fost pe Moldoveanu, l-am trăit clipă cu clipă și m-am bucurat de el. Dar pe Moldoveanu, la 2544 m, nu era nimic mai sus, era totul frumos în jos. Sentimentul că ești mai sus decât atât, și că încă te uiți că e ceva și mai sus, pe lângă tot ce e jos, uau, asta e ceva! Și asta am descoperit, de fapt, în Caucaz - mi-am dat seama că mi-ar plăcea mai degrabă să văd Everestul de jos - jos însemnând oricum sus -adică mai mult mi-ar plăcea trasee la poalele lui decât vârful lui însuși, unde nici pentru poze n-aș putea sta prea mult; cred că îmi place ca de sus să am ce privi în jos dar și tot mai mult în sus.
Ce mi-a mai plăcut în Georgia a fost numărul mare de drumeți, drumeți la propriu, cu rucsacuri mari în spate, care făceau trasee lungi, dintr-un sat într-altul, prin trecători și alte drumuri serioase dar și pitorești. Pe drum am întâlnit o pereche de elvețieni, soț și soție, foarte tineri, care erau de două săptămâni în Georgia, pe diferite trasee, și în plus, chiar dacă purtau o mare greutate în spate erau plini de viață și foarte zâmbitori; am stat puțin de vorbă cu ei, l-am întrebat pe băiat dacă atunci când era mic îi plăcea să meargă pe munte, și ne-a spus că mergea dar că nu prea îi plăcea, ceea ce a fost încurajator pentru noi în momentul acela când copiii se văitau supărați că trebuie încă să mai meargă.

În timp ce înaintam spre lacuri, și ne bucuram de toate vederile, în timp ce căldura parcă ne topea, iar vântul ne întărâta și mai mult setea și ne usca buzele, în tot timpul acesta parcă mii de insecte își cântau cântecul lor în jurul nostru. Animalele (vaci, cai) de acolo dădeau notele de pitoresc și mai accentuate locului. Iar odată ajunși la Koruldi ne-am bucurat de o astfel de priveliște chiar pe malul unuia din lacuri, unde ne-am oprit să mâncăm. Și da, am găsit apă, la vânzare la o gheretă mică lângă lacuri, și nu la super preț.

Cred că am stat acolo vreo trei sferturi de oră, dar poate am mai fi putut sta, deși am ajuns înapoi la mașină odată cu apusul, oricum drumul la coborâre a fost ușor, copiii parcă aveau baterii noi, Sebastian ne-a povestit până jos o mulțime de episoade din desenele animat cu Mr Bean, într-un mare stil, este chiar foarte talentat, iar dacă mai uita ceva, îi aducea aminte Andrei.

marshrutka

La mașină ne-am schimbat de toate hainele de pe noi, eram foarte prăfuiți, am mai privit încă o dată orașul de sus, apoi am mers la unul din magazinele alimentare unde mai intrasem, ca să ne mai luăm ceva să avem în noaptea aceea pe drum. Ne îndreptam spre mare (marea din Turcia), cu încă un scurt popas pe care aveam să-l facem pe drum, iar copiii erau foarte bine dispuși. Mie, cumva, îmi părea rău că plec, ca și cum aș fi plecat de la o casă a mea unde știam că nu voi reveni...

Pe drumul cu serpentine, noaptea, se vedea parcă ce nu se văzuse ziua: undeva, mai departe de drum, prin văile acelea, erau câte o lumină, două, trei... așa, câteva, de la niște așezări pierdute pe acolo, și ne gândeam ce viață or avea oamenii aceia acolo... Apoi, prin satele mai mari, de după serpentine, până spre vamă, am dat de vacile și porcii care dormeau pe marginea drumului. Libertate neîngrădită.
Și, într-un final, am reușit să ne revedem cu Julian de partea cealaltă, în Turcia, după ce, în vamă am coborât pentru a trece pe jos, eu și copiii, după cum am spus că se întâmplă în vama cu Georgia, bănuiesc că din orice parte ai intra. A fost ceva mai greu pentru Julian să poată trece în Turcia, pentru că pe minunata dovadă de la poliție pe care o avea legată de pierderea portofelului, nu era specificat ca a pierdut și permisul, și trebuia trecut în baza lor de date.
Dar până la urmă totul a fost ok, iar noi ne-am continuat călătoria, lăsând în urmă locurile acelea atât de frumoase, locuri cum rar, dar foarte rar poți vedea în vis... și pe care, dacă ești binecuvântat, uneori le vezi în realitate.

Georgia, prima dată pe un ghețar: Chalaadi

Dimineața ne-am trezit în Mestia, cabana s-a dovedit a fi de-a dreptul confortabilă, poate chiar fermecată, de nu-mi mai venea să mă dau jos din pat, atât de bine am dormit, nu aveam noi încă nicio grijă... Nu că am fi avut o grijă prea mare după, când ne-am dat seama de pierderea portofelului. Desigur, ne-am necăjit, ne-am gândit câte acte urma să refacem, adică să refacă Julian, am blocat cardurile, am mers la poliție, dar asta am povestit deja.

Totuși, dimineața aceea a fost perfectă. Iar eu am fost recunoscătoare.

Micul (marele) nostru dejun ne-a surprins plăcut. În Franța primești un croissant și o cafea, în Turcia tot ce ți-ai dori... în Georgia ce nici nu ai fi crezut! Adică, nu știu la ce ne așteptam, dar a fost oricum peste așteptări. În prima zi am avut fidea cu lapte, pe lângă altele. Cine s-ar fi așteptat la fidea cu lapte???

Hotărâsem noi să mergem pe un traseu la niște lacuri, Koruldi. Hartă nu aveam, am găsit ceva indicații pe internet, ne-am echipat și când să plecăm ne-am dat seama că nu mai avem portofelul. am început să căutăm prin genți, prin pat, pe sub pat, peste tot. Ce am făcut mai departe am povestit aici.

Natura, muntele, frumosul, aerul curat ... au puterea de a te face să treci peste situații neplăcute și oferă cumva bucurie. Dau dependență, pentru că ai vrea să te poți bucura așa mereu. Mi s-a întâmplat și la mare, în Egipt, să simt bucuria asta extremă care te face să strigi (și eram sub apă!), după ce mi-am potolit teama. Erau atâția pești, cât de mult frumos a pus Dumnezeu și în adâncuri! Și ce bine că m-am putut bucura de ceea ce vedeam și puteam striga de acolo de sub apă, nu de teamă ci de atât de mult drag! Overwhelmed! cuvântul potrivit, dacă e să fie doar un cuvânt. La fel e cu muntele, cu natura întreagă.
Am vrut noi să ajungem la lacuri, în schimb am pornit pe traseul spre ghețarul Chalaadi. Citisem că nu e un traseu lung, nouă ne-a ocupat întreaga zi, ce e drept am plecat și foarte târziu la drum, cam în jurul prânzului. Și nu ne-am grăbit. De ce să ne grăbim?
Am mers cu mașina până la capătul unui drum forestier, de acolo am trecut un pod suspendat peste un râu cu apă învolburată, cu debit puternic. Se lucra în zona aceea. La început erau câteva semne care arătau poteca de urmat pentru ghețar, apoi semnele au fost din ce în ce mai rare, dar drumul era evident. Traseul nu a fost greu, doar că era foarte cald, iar pădurea prin care mergeam nu era o pădure prea serioasă, adică nu din aceea în care te mai poți răcori. Parcă nici umbra nu prea era umbră. Căldură mare, mon cher. Chiar așa!

Mestia

Prin pădure...

La un moment dat poteca înainta pe lângă râu, am făcut și câteva poze într-o zonă în care râul tulbure de munte nu era atât de mare și de aproape de noi, am stat și noi acolo puțin la soare, deși era foarte cald, apa de munte răcorea cumva atmosfera în locul acela. Și cu cât înaintam, și ziua își pierdea din ore, și peisajul era mai ciudat, cu mult pietriș, grohotiș, totodată... spectaculos! Parcă o pustietate, deși versanții muntelui erau împăduriți, noi eram într-o vale golașă, cu multe pietre mai mici și mai mari, unele stânci căzute în drum, iar în fața noastră ghețarul.

Vedere spre Chalaadi

 

Fiecare cum poate :)

Aici se vede semnul traseului nostru, semn care era foarte rar.

Cineva le-a construit, nu noi

Știu că este foarte luminoasă fotografia, dar așa a fost și ziua aceea! :)

De când am început să urcăm practic pe el, nu știu... mi-am dat seama la un moment dat că nu sunt numai pietre, că este gheață acoperită cu pietre. Mai în față se vedea clar gheața albă, zăpada, dar aici deja se topea probabil mai mult din ea, pe undeva pe dedesubt se auzea apa, și când am ajuns mult mai sus am realizat că o pietricică scăpată undeva prin fisurile acelea se duce mult, mult, undeva dedesubt, se tot auzea căzând.

O privire înapoi...

Atunci am zis că e destul, ar trebui să ne întoarcem, ne-am pus toți de acord într-un final, noi nu aveam echipament de zăpadă, și se ducea și soarele, iar în lipsa soarelui se cam simțea răcoarea de la zăpadă. Julian și băieții au rămas puțin în urmă, să mai inspecteze locul acela, eu i-am tot așteptat. Tot stând eu și așteptând, după multe poze, mi s-a părut că este mult prea liniște. I-am strigat. Niciun răspuns. Iar i-am strigat. Nimic. M-am întors după ei. Nu eram departe. Doar că acolo unde erau ei era gălăgie de la apa care curgea pe sub ghețar și nu aveau cum să mă audă. Așa am văzut și eu o secțiune a ghețarului, la baza lui, mă bucur că m-am întors!

O felie de gheață...

Am plecat de acolo mulțumiți, iar eu cu o idee de ceva necunoscut în capul meu. La câteva luni apoi am citit cartea lui Joe Simpson, Căzând în gol. Pff, nu am fost noi la o înălțime așa de mare și pe ghețari ca aceia din carte, dar și în acesta erau crevase, crevase mici, tuneluri misterioase ...
Pe drumul de întoarcere au găsit băieții un bolovan de forma unui ou, mai mare decât un ou de struț. Au zis că e un ou de dinozaur și s-au chinuit să îl care până la mașină, i-a mai ajutat și Julian, l-au dat și de-a rostogolul. Oul de dinozaur, așa cum l-am botezat noi, a fost singura noastră amintire din Georgia, în afara pozelor.

De-acum, o să numim personajul nostru Oul de dinozaur, sau mai simplu, Oul, deși e doar un pietroi frumos

Și fotografia cu amintirea noastră din Georgia

L-au cărat, în fel și chip

Nicio clipă fără ou

Odată ajunși la podul suspendat, și apoi la drumul forestier, am observat urmele unei căsuțe, la dus nu am văzut-o, deși am trecut pe lângă ea, îngropată aproape până la acoperiș în pietrele aduse de râu. Iar Andrei s-a bucurat de excavatoarele mari care își terminaseră lucrul și erau oprite acolo, pe marginea drumului. Apoi au avut, ei, băieții, ideea de a trece în viteză prin băltoacele de acolo. Am zis că eu nu vreau și m-au pus să îi fotografiez și să îi filmez. Nu pe rând, ci ambele deodată. Două mâini, două aparate. Ne-am mai oprit apoi într-o poiană la marginea drumului să devorăm un pepene.

Distracția băieților

Când ne întorceam în Mestia se întuneca. Avusesem o zi lungă, și chiar foarte frumoasă, voiam să mergem și în Ushguli doar că era cam târziu și am fi ajuns noaptea... poate ziua următoare, doar că, până la urmă nu am mai ajuns deloc, din păcate. Dar mă bucur că timpul scurt petrecut acolo a fost plin cu momente frumoase.
Pe curând, cu ultima poveste din Georgia!